Cenzură, teroare și control în comunism

Data publicării:
revissste

Orice regim totalitar are ambiția de a controla tot ceea ce se spune și se scrie. În perioada comunistă, cenzura a devenit o instituție-mamut, cu sucursale în toată țara și cu sute de funcționari plătiți să fie vigilenți.

Cred că se chema Direcția pentru Presă și Tipărituri, înființată prin '49 și desființată cred că în '77. Se ocupau de ceea ce trebuie să fie bine nu numai în presa scrisă, ci și în radio, la tv, în edituri, la UAP”, își amintește Emil Stanciu, fost redactor la Scânteia Tineretului

„A fost instituționalizată, la vedere, avea o parte la vedere, după care a fost mai insidioasă, mai ticăloasă. Pentru că ea, în documente, se desființează, dar, de fapt, se ridică la puterea a patra. Pleacă din sediul ei - vorbesc de angajații de la Direcția de Cenzură - și merg în edituri și redacții. Cea mai mare parte a lor”, spune conf. dr. Marian Petcu, de la Facultatea de Jurnalism.

„A fost o mișcare foarte parșivă. De ce: pentru că, de bine, de rău, înainte de povestea asta, împărțeai cumva vinovăția cu nenea cenzorul”, spune Emil Stanciu.

Război contra intelectualilor

În anii 80, Nicolae Ceaușescu și Securitatea le declarau intelectualilor război. Dosarul 120 "Artă-Cultură" numără 12 volume, din cuprinsul cărora reiese îngrijorarea din ce în ce mai crescută a regimului: tot mai mulți reprezentanți ai elitelor culturale isi exprimau nemulțumirea la adresa regimului. Cei urmăriți sunt grupați în trei secțiuni: intelectuali cu activitate ostilă, intelectuali cu activitate dușmănoasă și intelectuali "reacționari" cu antecedente politice sau penale și descendenții lor.

„Comuniștii au avut ceva, ca particularitate: ei au sacralizat textul scris. Nu știu de unde le venea asta, poate din complexele lor. Pentru că primele generații erau destul de precar educați, ca să nu zicem altcumva. Exista o spaimă să nu apară! Ca și când ce apărea se și săvârșea”, explică Marian Petcu.

Aparatul represiv, mai-marii Securității au stabilit un program de măsuri, pentru „îmbunătățirea continuă a activității și a concepției de muncă”. Autoritățile se angajează în fata lui Ceaușescu să asigure „un control informativ eficient asupra tuturor obiectivelor, locurilor și mediilor din problemă”.

Ziariștii, în vizorul Securității

Pe lângă scriitori - considerați a fi pericolul principal pentru dictatură -, ziariștii erau o altă categorie profesională luată în vizor de Securitate. Orice redactor sau fotograf trăia cu teama de a nu greși. Repercusiunile puteau fi dure.

„Povestește unul că avea coșmaruri, fiindcă nu știa dacă fotografia Tovarășului sau a Tovarășei va plăcea. Ele mergeau la retuș! Bunăoară, Ceaușescu nu vorbea limbi străine. Și, cum tot se întâlnea cu fel de fel de personalități, între ei stătea translatorul. La retuș, translatorul era acoperit cu alb, iar pe fondul acela se continua desenul perdelei”, spune Marian Petcu.

În august 1986, Emil Stanciu era redactor la Scânteia Tineretului. Meseria de ziarist nu însemna doar să scrii articole, ci și să fii corector. Ediția din 23 august a Scânteii Tineretului era cel mai important număr al ziarului din întregul an.

Ziarul era dublu sau chiar triplu, ca număr de pagini. Plictisitor. Chiar nu aveai ce citi în el. Mă rog, că trebuia să-l citești tot. Am venit aici și-a trebuit să parcurg un număr de pagini. Erau enorme, cearșafuri enorme cu relativ puține fotografii. Și, printre altele, era și-o poezea. O poezie dedicată partidului”, spune Emil Stanciu.

Poezia se intitula „Omagiu tinereții noastre revoluționare”, iar in strofa a doua s-a strecurat o greșeală care a declanșat rapid o anchetă. Povestea are un capitol special scris de securiștii conștiincioși în Dosarul „Artă-Cultură”.

Emil Stanciu explică: În loc să apară „Ne e temei cuvântul partidului în toate” - sau așa ceva -, linotipistul - și nu degeaba insist pe el, bietul om poate are o vină, poate n-are, nu știu - putea să pună orice acolo. Bun, n-a vrut să pună "Ne e temei", putea să pună "Nț temei", "Na temei", "No temei", putea să pună semne cabalistice, părerea mea că de-al dracului - și folosesc intenționat cuvântul ăsta, pentru că ei mai făceau ciudățenii de-astea - a pus "u". Refuz să cred că, din 27 de litere, sau câte are alfabetul, el a găsit-o tocmai pe aia pe care nu trebuia s-o pună. De ce? Nu era vorba de disidență, era felul lor de a face mișto.

„Nu-i singurul caz, au mai fost, eu nu cred că erau involuntare. Eu cred că cineva chiar încerca vigilența sistemului. Au fost tiraje topite!”, susține Marian Petcu.

Simpla schimbare a unei litere într-un text dedicat partidului putea să aibă consecințe dezastruoase. Pentru greșeala din numărul din 23 august 1986 al Scânteii Tineretului, linotipistul Constantin Iordache a fost mutat la alt loc de muncă și a fost sancționat cu reținere din salariu pentru cateva luni. Emil Stanciu și ceilalți colegi care s-au ocupat de corectură au fost și ei sancționați pe linie administrativă.

Am fost ars la leafă pe 3 luni cu 10%. În '87 ar fi trebuit să ajung publicist comentator și am ajuns abia în '88”, își amintește Emil Stanciu.

Protecție din partea lui Nicu Ceaușescu

Explicația pentru sancțiunile blânde este Nicu Ceaușescu. Omul care, pentru mulți, a fost personaj negativ prin excelență a reprezentat, în cazul ziariștilor de la Scânteia Tineretului, o figură providențială.

„Marele avantaj al Scânteii Tineretului în perioada asta - or să mă înjure mulți, dar nu-mi pasă - era Nicu Ceaușescu. Cred că mai era, încă, ministrul Tineretului și se pare că el m-a scăpat, de fapt ne-a scăpat de beleaua asta”, susține Emil Stanciu.

Intervenția salutară a „prințului” Nicu Ceaușescu, în favoarea unor redactori de la Scânteia Tineretului, a însemnat un episod unic în istoria presei comuniste. De regulă, soarta ziaristulului din epocă era în mâinile unor gardieni mult mai puțin îngăduitori.

Nu numai că nu era îngăduit să scrii sau să vorbești critic despre partid sau despre liderii lui. N-aveai voie să-ți exprimi nici rezerva, nici îndoiala. Statul-partid era patronul tuturor publicațiilor, prin urmare el punea condiții”, spune Marian Petcu.

Muncitori, țărani, intelectuali - toți au intrat în vizorul Securității. Când era vorba de a-i pedepsi pe „dușmanii poporului”, sistemul comunist nu făcea discriminări. Într-o epocă în care se vorbea despre „cele mai înalte culmi de progres și civilizație”, a gândi devenise o infracțiune.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri