În spatele fumului rachetelor, în afara știrilor de ultimă oră și dincolo de tropii geopolitici clișeizați, conflictul Iran–Israel reflectă mai mult decât o simplă luptă între două state rivale. El este, într-un sens profund și adesea trecut cu vederea, coliziunea dintre două paradigme de civilizație: una care aspiră – cu toate contradicțiile ei – spre pluralism, democrație și progres tehnologic; cealaltă, care își construiește identitatea pe o narațiune a resentimentului istoric și a negării celuilalt.
Este ușor să cădem în capcana simetriilor false. Să credem că avem de-a face cu două națiuni beligerante, fiecare cu pretenții și temeri legitime. Dar o privire atentă la istoria ultimului secol, la valorile pe care le îmbrățișează fiecare regim și la impactul lor regional și global, ne arată că nu toate regimurile sunt create egal. Și că, în această confruntare, nu ne aflăm într-un spațiu gri moral, ci într-un conflict în care civilizația occidentală are interese și valori de apărat – iar Israelul, în pofida criticilor, rămâne bastionul acestor valori într-o regiune turbulentă.
Rădăcini istorice: de la alianță pragmatică la dușmănie ideologică
Puțini își mai amintesc astăzi că Iranul și Israelul, până la Revoluția Islamică din 1979, nu au fost dușmani, ci parteneri strategici. În anii ’60 și ’70, sub domnia șahului Mohammad Reza Pahlavi, Iranul era cel mai apropiat aliat al Occidentului în regiune – și unul dintre cei mai discreți, dar constanți, colaboratori ai Israelului.
Ambele state împărtășeau aceeași viziune: securitatea prin modernizare, deschidere către Vest, consolidarea unei ordini internaționale care să înlocuiască haosul tribal cu rațiunea de stat. Iranul furniza petrol, Israelul tehnologie; împreună formau un zid comun împotriva amenințării panarabismului sovietizat și a extremismului religios. Această realitate istorică – uitată sau ignorată în dezbaterile contemporane – demontează mitul conform căruia Israelul ar fi fost de la început un „adversar natural” al lumii musulmane.
Punctul de cotitură a fost Revoluția din 1979, când ayatollahul Khomeini a preluat puterea și a construit un regim teocratic, radical anti-occidental. De atunci, retorica genocidară la adresa Israelului nu a fost o simplă exagerare ideologică, ci o politică de stat. A sprijini Hezbollah, Hamas și alte grupări fundamentaliste nu a fost un accident de strategie, ci o manifestare a unei viziuni anti-liberale, anti-moderne și explicit anti-semite.
Într-o regiune unde pluralismul este adesea un miraj, iar regimurile oscilează între dictaturi militare și teocrații opace, Israelul rămâne o democrație funcțională. Are alegeri libere, o presă vibrantă, o societate civilă activă și o justiție capabilă să investigheze chiar și propriii premieri. Este un spațiu unde coabitează evrei, arabi, druzi, creștini, musulmani, laici și ortodocși – nu fără tensiuni, dar cu un cadru legal care le recunoaște existența.
Este poate singura țară din regiune unde o femeie poate fi prim-ministru, unde un judecător arab poate condamna un politician evreu corupt și unde o universitate deschisă în limba arabă poate fi sponsorizată de stat. Israelul este imperfect, dar trăiește sub lupa standardelor democratice – un fapt care, paradoxal, îl face vulnerabil la critici disproporționate.
Este exact această realitate pe care Iranul o neagă, respinge și vrea să o elimine. Pentru regimul de la Teheran, Israelul este nu doar un dușman politic, ci o ofensă ontologică: o dovadă că modernizarea fără islamism este posibilă, că alianța cu Occidentul nu înseamnă alienare, că o societate semită poate fi și democratică.
În narativul oficial iranian – și, adesea, în anumite discursuri occidentale – Statele Unite sunt prezentate drept instigatorul din umbră, „marele Satan”. Dar realitatea este mai nuanțată. Washingtonul, în pofida greșelilor istorice (vezi sprijinul pentru șah și retragerea din acordul nuclear), a jucat constant rolul de garant al securității regionale – nu dintr-un impuls imperial, ci pentru că haosul în Orientul Mijlociu afectează direct stabilitatea globală.
Există o ironie amară în felul în care anumite voci internaționale – inclusiv din rândul democrațiilor – aleg să judece Israelul cu o severitate disproporționată, în timp ce relativizează excesele unui regim ca cel iranian. Atunci când un stat democratic este atacat cu rachete, i se cere „reținere”; când un regim teocratic își reprimă brutal populația, ni se vorbește despre „respectarea suveranității”.
Această asimetrie morală nu este doar nedreaptă – este periculoasă. Pentru că alimentează exact retorica celor care consideră că valorile occidentale sunt doar un paravan ipocrit. În fața unui Iran care a executat disidenți, a cenzurat internetul, a ucis protestatari, tăcerea selectivă echivalează cu complicitatea.
Un viitor care depinde de curajul nuanței
Conflictul Iran–Israel nu va fi rezolvat prin rachete, dar nici prin relativism. Calea înainte nu este nici escaladarea militară, nici împăciuitorismul naiv. Este nevoie de o diplomație lucidă, bazată pe principii și nu pe iluzii. O diplomație care recunoaște diferențele de regim, care cere Israelului responsabilitate, dar cere Iranului transformare – nu doar cosmetizare.
Dacă lumea liberală nu-și va apăra aliații reali, s-ar putea trezi, din nou, asediată de cei care vor să o demoleze din temelii – sub pretextul justiției, dar în numele revanșei. Iar în acel moment, poate va fi prea târziu să mai distingem între agresor și victimă.
