„Eu l-am văzut pe Blaga plângând.” Interviu cu Ion D. Sîrbu, omul a cărui viață a inspirat romanul "Cel mai iubit dintre pământeni"

Marius Cosmeanu Data publicării:
Ion D. Sîrbu, omul a cărui viață a inspirat romanul "Cel mai iubit dintre pământeni" / Sursă foto: Mihai Barbu Interviurile secolului XX
Ion D. Sîrbu, omul a cărui viață a inspirat romanul "Cel mai iubit dintre pământeni" / Sursă foto: Mihai Barbu

Ion D. Sîrbu, eseist, dramaturg, filosof, publicist și romancier, deținut politic, omul a cărui viață a inspirat personajul principal din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni“ de Marin Preda, este genul de erou care, deși ar putea sta liniștit pe coperțile manualelor de „Limba și literatura română”, și pentru ce a scris, dar și pentru caracter și curaj, rămâne încă, în bună măsură, un necunoscut. Acesta este și motivul principal pentru care publicăm, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, interviul cu el, unul dintre cele mai importante din istoria literară autohtonă. Pentru că ne va fi bine când vom ști ce înseamnă binele. Pentru că problema de fond a societății românești actuale nu e atât deficitul economic, cât memoria, confuzia valorilor și a modelelor.

Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.

Ion Dezideriu Sîrbu sau Gary, cum îi spuneau prietenii, a fost un om și un scriitor de excepție. Și nu doar în istoria recentă a României, ci a întregii acestei părți de Europă tăvălită de dictaturi. Securitatea a fost cu ochii pe el mai bine de trei decenii: l-a anchetat, l-a torturat, l-a trimis în lagăre de muncă forțată, pentru ca apoi să îi „ofere”, până la sfârșitul vieții, un domiciliu obligatoriu, găselnița regimului comunist, la Craiova, unde continuă fie supravegheat, persecutat și, inevitabil, marginalizat și izolat. De ce la Craiova? Nimeni nu știa, nu pricepea motivul, doar Securitatea. „Acolo, vrei, nu vrei, va trebui să fii cuminte“, i s-a spus cu cinismul din dotare.

Ion D. Sîrbu a rezistat întregului calvar cum puțini contemporani ai săi au făcut-o. Avea talent și o minte sclipitoare, dar talentul, spunea el, trebuia să fie completat neapărat de trei factori sociali: cultură, caracter, curaj. Le avea pe toate din belșug.

S-a născut la Petrila, în Valea Jiului, pe 28 iunie 1919, în familia Ecaterinei Glaster și a minerului sindicalist Ion Sîrbu („Am avut cea mai «sănătoasă» origine socială, am fost cumplit de pedepsit pentru această origine“, aflăm din interviu) și moare cu doar trei luni înainte de protestele de la Timișoara, la 17 septembrie 1989. Atmosfera orwelliană de la sfârșitul lungului său surghiun craiovean o redă, în stilu-i unic, ucigător, într-o scrisoare către confratele său Horia Stanca:

Frate Horia,

Am trecut pe lângă Universitate: miroase a șobolan mort. Șapte dascăli de marxism tremură de frig şi frică. Am trecut şi pe sub arcadele Teatrului; aici, în pace şi onor, sub 50 vagoane de marmură de la Ruşchiţa, putrezește limba română, vie şi cultă. Merg să văd un film coreean: plâng, acest gen şi acest nivel ne așteaptă. Mă întâlnesc cu un cărturar local, mă asigură că din cei 80 de popi ce funcționează în Craiova mai există 2-3 «care cred sincer şi în Dumnezeu». La redacția Ramuri când intru (la solstiții), toţi tac şi pălesc: se comportă de parcă unul din ei – nu se știe care – a fost de curând castrat de-a-npicioarelea fără anestezic, dar despre asta nu se vorbește, în Craiova e în tradiție să depui un testicul la Primărie, în semn de gaj sau ca ostatic. Asta îți asigură restul de bărbăție.

Servus, Gary.

Ion D. Sîrbu / Arhiva personală a familiei Sîrbu
Ion D. Sîrbu / Arhiva personală a familiei Sîrbu

Puțină contextualizare

Interviul, unul dintre cele mai importante din istoria literară autohtonă, relevă, într-un text generos, momente cheie din viața acestui „atlet al mizeriei“, cum îi spunea Lucian Blaga, mentorul său, căruia Sîrbu îi conturează un profil din poziția celui care l-a cunoscut cel mai bine.

Povestea interviului ne-o spune Toma Velici, editorul textelor lui Ion D. Sîrbu:

Interviul a fost solicitat de Ion Jianu, pentru revista „Ramuri“. Ion D. Sîrbu l-a scris între 26 ianuarie și 6 februarie 1989, „eu punându-mi singur şi întrebările reporterului“, după cum reiese din scrisoarea trimisă de scriitor (Craiova, 6 februarie 1989) Cristinei Popescu, fiica cea mică a profesorului Liviu Rusu, stabilită la Bistrița.

La 12 februarie, Ion Jianu, informator al Securității, îi „predă“ locotenent-colonelului Bogoslov Nicolae o copie a dactilogramei interviului, însoțită de o „notă explicativă“ de patru pagini (vezi Clara Mareş: Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității, București: Curtea Veche, 2011, p. 349–353; 451–481).

Prin strădania lui Marin Sorescu, câteva fragmente din prima parte a textului, dur cenzurate, au apărut, în „Ramuri”, în februarie 1989, sub titlul Când povestesc din ale vieții valuri…, împreună cu o scrisoare de recomandare a lui Blaga către George Oprescu (Cluj, 3 Mai 1954).

La 2 martie 1989, Ion D. Sîrbu notează, în caietul intitulat „De pe patul de spital“: „Terminat un lung interviu despre Blaga. Pentru «Ramuri», două numere succesive. Dar din prima parte, 15 pagini, s-au aprobat 8, și acestea corectate, tăiate, amputate.“

Xeroxat în zece exemplare, la 8 februarie 1989, de Toma Velici, interviul „a circulat“ pe la prieteni şi în redacții. Integral însă, a fost tipărit, pentru prima dată, în revista „Solstițiu” din Petroșani, nr. 1–10, 1990.

FOTO_1
Ion D. Sîrbu puști, la Petrila / Arhiva personală a familiei Sîrbu

Stimate Ion D. Sîrbu, în anul trecut, 1988, aţi fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din Craiova, pentru volumul de comedii teatrale Bieții comedianți, apărut în anul 1985, la Editura „Scrisul Românesc“. La sfârșitul anului trecut, revista „Ramuri“ (care vă este vecină şi prietenă) v-a acordat Premiul special pentru întreaga dumneavoastră operă literară. V-au apărut volume de proză traduse în limbile cehă şi rusă, sunteți în curs de a fi tradus şi publicat în limba franceză… Romanul dumneavoastră, „pentru copii şi bunici“, Dansul Ursului, editat la „Cartea Românească“, s-a şi epuizat în librăriile noastre. Se înserează. Timpul nostru, al tuturora, începe să dea semne de nerăbdare… Dumneavoastră vă apropiați de 70 de ani. Aţi avut o viață interesantă („nimic ce-i românesc nu v-a fost străin“), posedați o arhivă şi o memorie neobișnuite. De ce nu v-aţi gândit să vă scrieți memoriile?

Nu cred că viața mea a fost interesantă. Acum, că am ajuns la acest liman, la care suntem obligați să ne facem bilanțul, spre regretul meu, trebuie să recunosc că viața mea, biata mea viață, nu a fost nici tragică şi nici comică, nici aventuroasă şi nici banală. Am supraviețuit, subexistând. Am durat şi am îndurat, sperând. Am trăit sub semnul ridicolului. Când povestesc din ale vieții mele valuri – şi îmi place să povestesc – acei foarte puțini tineri care au răbdarea să mă mai asculte, râd cu lacrimi. Am avut cea mai „sănătoasă“ origine socială, am fost cumplit de pedepsit pentru această origine. Am fost bătut de legionari – aproape aceiași legionari m-au verificat şi pe linie de partid. Am fost, în 1947 (de fapt, în 1949, conferențiar la Institutul Maghiar de Artă din Cluj, Catedra de Istoria Artei, de la 1 februarie până la 31 octombrie - n.r.), cel mai tânăr conferențiar universitar din țară ca, în 1964 (de fapt, în 1963, 11 noiembrie – 31 decembrie - n.r.), să ajung cel mai bătrân vagonetar din mina strămoșilor mei, în Petrila. Nici nu am încetat să mă întreb nemțește: „Cum de a fost posibil să existe un criminal ca Hitler“, pentru ca, imediat după victorie, să ajung să mă întreb rusește, „cum de e posibil să existe acest tâmpit şi agramat director de teatru, revistă, editură ?“ Timp de câteva decenii am crezut că, asemeni lui Iacob, mă lupt bărbătește cu un înger – ca apoi, într-o frumoasă zi, să devină clar, pentru mine şi pentru întreaga lume, că îngerul, pe care-l credeam iacobin, nu era decât un oarecare Pristanda, căruia îi era frică până şi de frica ce o inspira… Nu are rost să umblăm cu polonicul în fundul cazanului ars. Ca să pot trăi, frate Jianule, a trebuit să uit şi să iert: ca să fiu şi eu, la rândul meu, uitat şi iertat. Iar ca să pot subexista în melancolica (dar fertila) mea singurătate, a trebuit să-mi transform pietrele de pe conștiință în Amintiri. În memorie şi istorie. În memorie critică şi istorie lucidă.

Sper că nu mă înșel, dacă presupun că două din amintirile cele mai prețioase sunt Lucian Blaga şi tatăl dumneavoastră.

Aşa este. Am mai spus-o şi o repet. Aceste două nume intră în conul sacru al inimii mele. Lucian Blaga reprezintă pentru mine (şi pentru întreaga generație transilvană din care fac parte) „meșter-grinda“ conștiinței noastre cărturărești – iar Tata, minerul Ion Sîrbu, pentru mine numai, ar fi piatra de la temelia condiției mele umane… Iată, aici, în mapa asta, am adunat toate acele fișe, note, documente şi scrisori care m-ar putea ajuta – dacă timpul ar mai avea răbdare – să scriu o carte de amintiri vesele pe care aş intitula-o aşa: „De ce şi de cine râdeam cu Lucian Blaga…” Nu am fost cel mai strălucit student al său, aş putea enumera aici cel puțin cinci colegi, care, ca talent, spirit, speranțe, erau mult mai avantajați decât am fost eu. Fiindcă, din cei patru ani de facultate şi doi ani de doctorat, eu am petrecut pe front, în linia întâi, ca sergent (gradul de ofițer mi-a fost luat, deoarece eram considerat a fi un „student bolșevic“), în total 1001 zile (şi nopți).

Am fost rănit, am căzut prizonier, am evadat, am dezertat de două ori. Examenele însă mi le dădeam regulat – scriam, publicam, făceam scandal. Eram foarte tânăr, foarte sănătos, înzestrat cu o putere excepțională de muncă şi răbdare. (Îmi datorez viața condiției mele de atlet la Liceul [de Băieți] din Petroșani: eram campion de pentatlon, extremă dreaptă în echipa de fotbal „Jiul“ B, înotam brasse şi crawl, călăream, am brevetul de pilot pentru zborul fără motor. Spun aceste lucruri, fiindcă am nepoți care termină licee de fizică şi matematică, dar sunt incapabili să fugă 500 de metri sau să sară peste un gard de un metru.) Sportul şi munca fizică în vacanțe mi-au dat doza de încredere, cinste şi humor autoironic fără de care nu m-aş fi putut descurca. În 1942, de pildă, am fost dat mort pe front, la Stalingrad. Colegii mei de facultate au organizat o ședință de doliu, evocându-mă. Fetele au plâns. Peste opt luni, am apărut în Sibiu, viu, rănit şi cu un tifos exantematic bine înfipt în ficații mei. Dar vesel şi… optimist. Doi colegi, prieteni buni, când m-au zărit în carne şi oase, au exclamat dezamăgiți : „Vai, trăiești!? Ce păcat. Te-am sărbătorit atât de frumos…“

Presupun că profesorul Lucian Blaga cunoștea de aproape latura aceasta soldățească a vieții dumneavoastră.

Bineînțeles. De fiecare dată când mă întorceam de pe front, Blaga mă chema la el, îmi punea în față o tavă cu biscuiți şi mere, el se culca cu ochii închiși pe un divan şi mie îmi spunea : „Acum povestește, Gary, tot, tot, tot…“ Scrisesem mai multe articole, publicasem câteva nuvele (proletare, tari, de un stângism naiv şi romantic). În seminarul lui Blaga (dar şi la Ghibu, şi la Liviu Rusu), am prezentat mai multe lucrări care au fost apreciate. Am şi publicat o parte din ele, la îndemnul profesorilor mei. Ei se uitau la mine şi cu un fel de mirare specială: eram primul student la Filosofie care proveneam dintr-o colonie muncitorească veche, de mineri. Eram şi singurul student din întreaga Facultate care, ca pedeapsă politică (făceam parte dintr-o organizație de bază comunistă), eram mereu şi mereu trimis pe front.

Ion D. Sîrbu student / Arhiva personală a familiei Sîrbu
Ion D. Sîrbu student / Arhiva personală a familiei Sîrbu

Relația mea extrașcolară cu Blaga a început într-o zi în care, fiindcă mă apărasem de bătaia cu cravata a unui plutonier (pe nume, Pisică), „pentru lovirea superiorului în timp de război“, mi s-au întocmit acte spre a fi judecat şi împușcat. Şi aş fi fost împușcat dacă nu aş fi reușit să o strig, prin gratiile închisorii Regimentului 35 Artilerie Sibiu, pe frumoasa mea colegă, Măriuca Ţenghea-Enescu (în prezent, o distinsă profesoară pensionară în Braşov). I-am explicat în ce pericol sunt şi am rugat-o să-i anunțe imediat pe Blaga şi pe rectorul Hațieganu. …I-a anunțat. Blaga era în relații excelente cu comandantul Pieței din Sibiu, un colonel pe nume Paul Constant (autor al unor romane pe care le-a remarcat şi Călinescu). Acesta a făcut pierdut dosarul meu de la Procuratura Militară. Plutonierul Pisică a trebuit să-mi dea drumul din carceră, nu înainte, totuși, de a-mi aplica cele 25 de „trăgători“ la fund, conform regulamentului. Era prima bătaie ce o primeam. Dar nu şi ultima…

Deci, Blaga, într-un anume fel, v-a salvat viața.

Da. Ca revanșă, în toamna anului dramatic 1944, eu, cu acte false, în uniformă de sergent T.R., am întreprins un drum cumplit şi periculos la Lugoj. Frontul era în mișcare, norocul meu era că știam bine rusește, altfel nu aş fi scăpat să fiu prins şi împușcat. Dar Blaga mă rugase, nu puteam să îl refuz. Ca întrun roman de detectivi, la Lugoj, am reușit să dau de urma unui administrator (cam hoț) al casei Blaga, din Vatra Dornei. Bătându-l un pic, l-am convins să-mi arate unde a ascuns cele cinci lăzi mari în care era tot ce putuse salva, la refugiu, familia Blaga. Am reușit să duc lăzile la gară şi – călătorind zece zile, fără bani, fără hrană rece – am adus cu bine lăzile la Sibiu. Între timp, hainele mele civile fuseseră furate de la Cămin. Blaga mi-a dat 40 000 lei (o sumă importantă încă, în acel an), din aceștia mi-am refăcut garderoba şi am reușit, împreună cu Doinaș, să ne mutăm în oraș, pe strada Goblinus 6. Sper că Dorli – care pe atunci era o copilă dulce şi cuminte – își mai aduce aminte de această aventură a mea…

Familia Sîrbu în anii războiului / Sursă foto: Arhiva personală a familiei Sîrbu
Familia Sîrbu în anii războiului / Sursă foto: Arhiva personală a familiei Sîrbu

Aveți scrisori de la Blaga?

Am avut, s-au pierdut. În anul 1945, vara, terminându-se războiul, m-am întors la Petrila. Să studiez. Să recuperez timpul pierdut, să ajung din urmă pe mai norocoșii mei colegi (care, cu toții, au scăpat şi de armată, şi de război). Blaga, D. D. Roșca, Liviu Rusu, Onisifor Ghibu, împreună, au alcătuit o listă de lecturi obligatorii şi urgente. Blaga mi-a împrumutat din biblioteca sa un Windelband şi un Zeller. Şi mi-a dăruit un dicționar german de filosofie, de Eisler. În trei volume. Pierdusem eu câțiva ani buni pe front, dar am călărit şi am stat în tranșee, având lângă mine un dicționar german, altul rusesc, şi un manual de conversație engleză. Aşa că, citind curent în patru limbi, m-am pus pe lucru.

Citeam câte 18 ore pe zi. Într-o cameră izolată, pe care mi-a găsit-o Tata, lângă cimitirul din Petrila. Doar duminicile mergeam la masă, acasă, la Mama, în rest mi se aducea mâncarea cu sufertașul. În această cameră, am învățat ce înseamnă Sitzfleisch-ul (suferința, în germană - n.r.) pentru un cărturar, ce înseamnă să nu-ți fie frică nici de imensitatea fluviului şi nici de înălțimea muntelui. Din această cameră, i-am scris lui Blaga circa 10–15 scrisori. Filosofice. Foarte lungi, bănuiesc acum că erau şi foarte confuze şi dificile. Eram posedat (obsedat) de o idee: voiam să adun material pentru o carte care să fie o istorie a ideilor sociale în lumina istoriei filosofiei… Blaga îmi răspundea regulat, scurt, încurajându-mă. Fiind suferind, majoritatea acestor circa 10 scrisori au fost dictate lui Dorli. Atât scrisorile mele cât şi cele primite de la Blaga şi Dorli s-au pierdut, odată cu biblioteca… Şi toate manuscrisele mele, în accidentul juridic din 1957…

Ion D. Sîrbu la arestare / Sursă foto: Arhiva personală a familiei Sîrbu
Ion D. Sîrbu la arestare / Sursă foto: Arhiva personală a familiei Sîrbu

Văd pe fața dumneavoastră că nu sunteți mulțumit de modul în care decurge convorbirea noastră. De ce?

Ai dreptate. Ocolurile şi parantezele rătăcitoare sunt o boală veche a mea. Doresc, de pildă, să plec la Roma şi mă pomenesc la Istanbul sau Stalingrad. Vreau să joc „învârtita“ de la Sibiu şi deodată îmi dau seama că de mult joc doar „cazaciocul“. Mă urnesc să scriu despre primarul orașului meu iubit şi, după un an, am în față un urs şi un măgar ce au trăit înainte de 23 august 1944… Blaga nu a cunoscut rătăcirea, abaterea de la drum. Răzgândirea, atât de la modă în Occident, acum. Şi nu numai în Occident. Nu s-a lăsat niciodată ispitit de demonul puterii. „Celula nervoasă a poeților, îmi spunea, nu rezistă la solicitările puterii sau muierii.“

Avea mereu în fața ochilor destinul tragic al prietenului său, Octavian Goga. „Politica, oratoria şi nevasta l-au nenorocit, îmi spunea. Goga era un extraordinar, strălucitor şi fermecător vorbitor de catedră. Din cauza nevesti-sii, a trecut de la catedră la tribună, de la tribună în Parlament şi a sfârșit, nu ca un mare poet (ce era!), ci ca un dubios politician de conjunctură.“ „Daimonul e dublat de un Demon. Iar demonul poeziei are periculosul obicei de a te chema în pustie şi de a te ispiti, oferindu-ți glorie, bani, funcții şi călătorii… Trebuie să ai tăria să refuzi din timp, până nu e prea târziu.

Orice poet (prozator, dramaturg, critic etc.) este o investiție sacră a Măriei sale, Limba. Un cod de onoare cavalerească, magic, te obligă să-i respecți statutul de mister metafizic, de curăție morală şi veșnicie ontologică. Dacă încalci «contractul social» ce îl ai cu sacralitatea Cuvântului, limba îți retrage investiția, compromițându-te, anulându-te. Din poet ajungi un simplu versificator, din mare povestitor te transformi într-un oarecare mincinos de cartier, din bun dramaturg, pe nesimțite, te pomenești a fi un simplu fluture bulevardier, în slujba prefectului sau a boierului care te plătește.“

„Definiția talentului – ca har ceresc, ca dar biogenezic, ca destin şi chemare – acum, la mijlocul acestui veac cumplit în care trăim, trebuie completată. Talentul este un har, un dar, o chemare şi un destin, cu condiția ca el să fie completat neapărat de trei factori sociali, şi anume: cultură, caracter, curaj. Nici talentul politic (adevăratul talent politic este mai rar decât talentul muzical) nu se mai poate lipsi de aceste coordonate ontice care sunt cultura, caracterul şi curajul.“

Citez din memorie, dragă Jia­nule, sper că nu falsific nimic din originea blagiană a acestor idei. Blaga se temea, literalmente, de zeiţa asta care era Limba Română, se temea de ea ca de o forţă metafizică, transcendentală, capabilă de mari daruri, dar şi de cumplite pedepse. Refuza, de exemplu, să iscălească anumite proteste la modă, sau să scrie articole comandate, scuzându-se aproape ange­lic-idiot: „Eu aş putea să scriu acest articol, dar ce are să spună Limba Română ?“

În general, poeții, pe care eu i-am cunoscut, mi sau părut cu toții a fi niște mari fricoși. Nu cumva…

Culoarea fricii se schimbă după fiecare deceniu. Eu mă refer acum la anii imediat de după război. Aerul era compus din oxigen, azot şi frică, apa era alcătuită din hidrogen, oxigen şi frică. Nu frica e esențială – ci modul în care reușești să o depășești sau să o învingi. O frică prelungită, cu timpul se transformă în suspiciune permanentă la cei care înfricau, şi în ipocrizie şi pre-facere permanentă la cei înfrico­șaţi…

Să-ți povestesc o întâmplare. Când m-am reîntors la Cluj (în Clujul visat!), în 1946, toamna, după acel aproape un an de studiu intensiv la Petrila, pe Lucian Blaga nu l-am putut găsi. Lumea vorbea vrute şi nevrute, ba că fugise în străinătate, ba că fusese arestat. Într-o seară, doamna Cornelia m-a căutat la Institutul de Istorie (unde ocupam o cămăruță în fostul Seminar de Istoria Artelor) şi, foarte misterios, conducându-mă pe străzi laterale, mă introduse (pe poarta din spate) în Clinica Medicală II (Goia). Acolo, într-o cameră ascunsă, din fundul Secției de balneologie, l-am zărit pe Blaga. Era palid, nebărbierit. (Niciodată nu l-am surprins într-o postură neglijentă, era un Herr Professor şi un diplomat, avea trei costume de haine englezești, absolut asemănătoare, impecabile chiar şi după 20 de ani de la cumpărarea lor.)

Deci, Blaga era acum foarte palid, abia putea să vorbească. Tremura de frică. „Gary, mi-a spus, te-am chemat ca să afli de ce sunt aici. Bolnav de uremie. Nu am uremie, dar mi s-a propus, de sus de tot, să accept să fiu președintele unui nou partid politic: P.N.P. (Parti­­dul Național Popular). Eu, toată viața mea, am refu­zat să fac politică. Știu ce pot, știu şi ce nu pot. Eu am adunat pietre pentru templul meu filosofic : vocația mea este Filosofia şi Literatura. L-am refuzat pe Carol II, părăsind diplomația. Am refuzat legionarii, am refuzat şi pe Antonescu. Cum să accept acum să mă mut din Catedrala sistemului meu ca să ajung să semnez afișe electorale într-un cort militar rusesc… Am refuzat ! Dar sunt foarte amenințat, mi-e frică, mi-e frică să nu fiu ucis. Dacă pățesc ceva, tu eşti martor că nu am murit de uremie. Ci de altceva…“

Cam aşa ceva mi-a spus Blaga. Din zbor, am reținut două nume grele: Ana Pauker, Miron Con­stanti­nescu… Blaga a mai lipsit circa o lună de zile după această întâlnire. Am încercat să-l văd, mi-a fost cu neputință. (Doctorii îl mutau din secție în secție.) Apoi, într-o frumoasă zi, l-am întâlnit la intrarea în Universitate. Era slăbit, dar acum părea fericit, sănătos, ochii îi străluceau de o bucurie copilărească de parcă ar fi săvârșit o foarte reușită păcăleală sau șotie. Îmi șopti, râzând : „Am scăpat, sunt liber. Închi­pu­ie­ște-ți, Călinescu s-a oferit voluntar să fie președintele acelui partid, P.N.P.“ După această pățanie, s-a instaurat în cercul nostru o vorbă : „Cu frica pe spaimă călcând – cu moartea pe moarte, povestind.“

Eu sunt născut în anul 1950. Aceste întâmplări mi se par a fi de pe vremea Inchiziției.

Primisem ordin – eram acum asistentul lui Liviu Rusu (pregăteam doctoratul la Blaga) – să afișăm o lozincă în fața bibliotecii seminarului. Eu am scris şi am afișat următoarea lozincă: „Patria poate să-mi ceară să mor pentru ea, nu are dreptul să-mi ceară să mint!“ Trebuia acum să scriu dedesubt numele autorului : Montesquieu. Liviu Rusu, Blaga, Auger şi D. D. Roșca au citit lozinca, le-a plăcut, dar m-au sfătuit să scriu dedesubt, nu Montesquieu, ci… Maxim Gorki. Am scris aşa cum m-au sfătuit profesorii mei. În drum spre casă, urcând noi Dealul Fe­leacului împreună, Blaga, foarte tăcut, foarte îngândurat, oftând, mi-a spus aşa: „Nu trebuia să accepți să schimbi numele lui Montesquieu “ „Bine, dar dumneavoastră m-aţi sfătuit!?“…

A tăcut, a tăcut vreme de câteva sute de metri. Apoi, rar, cu lungi pauze, mi-a povestit următoarea întâmplare: „La orele 12, Ion Breazu, decanul, ne-a convocat la decanat. Pe mine, pe D. Popovici, pe Liviu Rusu şi pe D. D. Roșca. A închis ușa capitonată şi ne-a spus că a primit ordin ca noi să citim împreună, tare, articolul de fond din «Scânteia». Eram cinci profesori bătrâni, nemembri de partid, ne cunoșteam de o viață. Şi… şi… după o oră de tăcere totală, unul din noi a spus : «Dacă tot ne-am adunat, ce-ar fi să citim acel articol.» Şi l-am citit, dragă Gary…“ Ai înțeles?

Am înțeles. Deci, Blaga era şi un moralist, în felul său.

Nu era deloc un moralist. Blaga era Blaga, credea orbește în opera sa, era o inteligență creatoare cu totul ieșită din comun. Dar, fiind un supercăr­turar european (el ne-a deschis ochii spre culturile africane, asiatice, magice, primitive etc.), se găsea total dezarmat în fața unor oportuniști dogmatici, care îl chinuiau, amenințându-l, amăgindu-l, ducând cu el un război al nervilor de care, când îmi aduc aminte, mi se face rău.

Profit de ocazie, acum la apusul soarelui, ca să-ți povestesc o întâmplare de răscruce din cariera mea politică. În 1947, cu dosarul meu, cu stagiul eroic de patru ani în ilegalitatea de partid, aş fi putut să fac carieră politică, ajungând, să zicem, șef de catedră sau să fiu numit undeva în diplomație. Dar s-a întâmplat să fiu din Valea Jiului, fiul tatălui meu, să nu pot face pasul înapoi din morală în politică, din morala muncitorească a minei Petrila, în politica acelor ani (de care se leapădă acum până şi cei mai conservatori consilieri din Kremlin).

Deci: cu frica pe frică, povestind…

În anul 1947, la o ședință solemnă a tuturor cadrelor universitare (se trasau sarcini în vederea aniversării a 100 de ani de la Revoluția din 1848), un coleg al meu (nomina odiosa), pe atunci directorul politic al Universității, după ce a obținut angajamentele profesorilor care erau adunați în altă sală, se adresă nouă, celor circa 40 de asistenți, conferențiari, șefi de lucrări. Şi începu cu cei de la Filosofie. Lui Ovidiu Drimba i-a trasat sarcina să scrie un articol contra profesorului Sperantia, șeful Catedrei de Filosofia Dreptului. Dar nu un articol de critică filosofică, ci unul prin care să fie desființat şi compromis omul Sperantia. Mitul Sperantia. Drimba a acceptat. Şi a şi scris acest articol, publicat în „Lupta Ardealului“. (Deși Drimba, fiu de învățător sărac din Tinca, Bihor, fusese mult ajutat de familia Sperantia, locuise chiar în casa acestuia, ca prieten al fiului lor, viitorul doctor Dorin Sperantia)… După Drimba, a urmat conferențiarul Dumitru Isac, pe care, după cedarea Bucovinei, D. D. Roșca l-a adus de la Cernăuți, numindu-l la Catedra lui de Istoria Filosofiei. Lui Isac, i s-a cerut să scrie un articol defăimător despre… D. D. Roșca. Isac a acceptat, dar de scris nu știu să fi scris acest articol. Știu atât că a fost numit mai târziu în locul lui D.D., căruia i s-a oferit un curs de pedagogie pentru pionieri. Şi mai știu că D.D. a refuzat să-i mai întindă mâna.

Am urmat eu. Redau din memorie (din cei circa 40 de colegi care au participat la această istorică ședință mai trăiesc, sper, peste jumătate. Mulți din ei au făcut strălucite cariere universitare, au ajuns chiar academicieni. Aşa încât afirmațiile mele se pot verifica). Directorul de studii, cunoscându-mi şi firea, şi dosarul, şi relațiile ce le aveam cu Blaga, fiind eu şi asistentul, la Catedra de Estetică, al lui Liviu Rusu, mi-a spus cam aşa : „Dumneata, tovarășe Sîrbu, vei scrie un articol contra lui Lucian Blaga. Un articol tare, dărâmător…“ Am încercat să scap prin tangentă : „Pot să scriu nu unul, ci o sută de articole despre sistemul lui Blaga. Pot chiar să-i critic anumite poziții, dar…“ Iar el m-a întrebat : „Nu ne interesează acum sistemul lui filosofic. Noi îți cerem un articol prin care să-l demaști, să-l compromiți ca om, ca bărbat, ca cetățean…“ „Cum ?“ – am întrebat eu fierbând. „De pildă, poți să afirmi că face baie gol, împreună cu fiica sa nubilă…“ Mă apropiam de explozie şi el vedea asta. Mă bâlbâiam: „Cum să fac aşa ceva? Blaga mă iubește, Blaga m-a ajutat, îi datorez enorm…“ Îmi sări în ajutor : „Te înțeleg. Dacă nu vrei să scrii despre Blaga, nu ai decât să scrii despre Liviu Rusu. Şi el are fete!“ După aceste cuvinte, am țipat : „Refuz! Refuz categoric!“, şi am ieșit din bancă. „Atitudinea dumitale, tovarășe Sîrbu, nu este marxistă !“, strigă bietul inchizitor. „Poate că nu este marxistă, am strigat şi eu, dar este în orice caz morală !“ Şi am ieșit trântind foarte tare ușa. (În dosarul meu a apărut formula : „A afirmat că marxismul nu este moral !“)

Ce au zis Blaga şi Liviu Rusu ?

Ce puteau să spună? Blaga mi-a spus : „Trebuia să accepți, Gary. Ai trântit ușa carierei tale universitare.“ I-am spus : „Şi dacă aş fi acceptat, cum m-aş mai fi uitat în ochii dumneavoastră ? Sau în ochii Tatălui meu?“

Şi cu acest director de studii, nu aţi încercat să aveți o explicație între patru ochi?

Ba da. După 10 ani. Prin 1957, eram redactor la revista „Teatrul“, l-am întâlnit întâmplător. (Era după câțiva ani de pușcărie – eu eram înaintea câtorva ani, tot de pușcărie.) Mi-a plâns pe umăr, măr­turi­sindu-mi că a trecut, cu arme şi bagaje, de partea lui Hegel. L-am înțeles, îmi era milă de el. Călăul este şi el o victimă, nu-i aşa?

Eu l-aş fi bătut. Ca şi pe plutonierul Pisică.

Nu aveam voie. În lume, se înmulțiseră foarte mult judecătorii, procurorii, bătăușii. Eu, optând pentru morală şi nu pentru carieră, asemenea lui Blaga, îmi compuneam în taină micul şi ascunsul meu tratat de etică.

Acum, chiar că nu vă înțeleg!

E normal. Apuc firul acesta, desfac un ghem şi mă întorc iar în Sibiu, într-o zi însorită a primăverii anului 1945 (de fapt, 1946 - n.r.). Eram vreo cinci tineri scriitori, profesori, proaspeți licențiați, fie în Litere, fie în Filosofie. Discutam, ne certam, judecam pe cei mari, cu acea antropofagică poftă pe care o au tinerele talente de a-i desființa şi mânca de vii pe cei din generațiile mai vârstnice. Lui Blaga îi apăruse ultimul volum din trilogia sa (Trilogia valorilor, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946 - n.r.). L-am zărit de departe, era senin, mulțumit şi luminos. Înalt şi adânc. S-a oprit în grupul nostru. Îi eram cu toții studenți şi ucenici. Atunci, unul din noi cinci (nu îndrăznesc să-mi aduc aminte care din noi ; poate că am fost chiar eu, nu sunt sigur), cu acea barbară cruzime şi inconștiență a tinereții, i-a spus următoarele: „Domnule Profesor, chiar acum discutam despre Catedrala dumneavoastră. Sistemul e închegat, are toate articulațiile: metafizică, episte­mo­logie, axiologie, ontologie, estetică, filosofia artelor, psihologie abisală… Un singur, dar important etaj lipsește. Nu aveți în sistemul dumneavoastră o Etică. Sau măcar un cod moral…“ Blaga a pălit, n-a zis niciun cuvânt, s-a întors şi a plecat. Nouă ne-a părut rău – dar pe urmă am uitat totul, fierbeam de elan vital şi de planuri viitoare…

Au trecut astfel câțiva ani grei. În ziua de 28 decembrie 1949 (eu aşa îmi amintesc, poate greșesc data), a apărut la avizierul Facultății de Filosofie un mic anunț, prin care se comunica desfacerea contractului de muncă pentru următoarele cadre didactice: Lucian Blaga, D. D. Roșca, Liviu Rusu şi asistentul acestuia, Ion D. Sîrbu… Ne așteptam de un an la acest eveniment, totuși, urcând Fe­leacul alături de acești iubiți dascăli ai mei, îi simțeam copleșiți, dărâmați. Eu singur fierbeam, vociferând – revoltat. Ei tăceau. Când am ajuns sus, acolo unde începe strada Văcărescu, la întrebarea mea : „Şi, acum ce facem?“, Blaga, deodată, cuprins de o furie vânătă, mă prinse de revere şi îmi strigă în fată: „Acum, dragă Gary, vom scrie fiecare tratatul nostru de Etică.“

Şi l-aţi scris!

L-am trăit. Etica e în primul rând o rațiune practică. Blaga avea o etică a sa, poseda – cum erau de părere teologii mari cărora le ținusem lungi conferințe despre sistemul său – o morală a artei sale poetice, în cadrul unui creștinism, nu ortodox sau catolic, ci cosmic. Ca şi Eliade, de altfel… Filosofia istoriei, ca şi istoria religiilor, o încadra în filosofia culturii, ca formă a stilului nostru originar. „Am scăpat din îmbrățișarea Asiei Mari, după o mie de ani: am scăpat şi de îmbrățișarea Asiei Mici, spre norocul nostru, turcii nu ne-au vrut şi sufletele. Dar Cantemir, după Stă­nilești, a intrat în îmbrățișarea Marelui Frate. Soarta lui mi se pare emblematică pentru soarta noastră. Fiul său a devenit un mare scriitor… de limbă rusă.“

Nu suntem în anul 1711, scriitorii noștri scriu în limba română. Clujul, chiar şi în acei ani dificili, era capitala culturală a Ardealului nostru reîntregit. Blaga era considerat a fi cel mai mare filosof şi poet al Ardealului acestuia. Se ridicase o nouă generație de poeți, apăreau reviste, se publicau cărți. Ce atitudine aveau acești tineri scriitori față de marele Lucian Blaga?

În anii aceia, 1947–1955, Arghezi, Bacovia, Blaga, Voiculescu, Pillat, şi mulți alții, erau considerați niște putrezi. Știu de la Al. Căprariu următoarea întâmplare. Student fiind el la aşa-zisa școală de poeți „Maxim Gorki“ (este vorba de Școala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu“, înființată în 1950, având ca model Institutul de Literatură „Maxim Gorki“, al Uniunii Scriitorilor din U.R.S.S, cu sediul la Moscova.), la o percheziție fu prins cu un volum de poezii de Blaga. A trebuit să mimeze un leșin şi un fel de atac de epilepsie, ca să poată evita demascarea şi eliminarea lui.

După 1952, eu ajunsesem profesor la Liceul nr. 2, pe strada 1 Mai, aproape de Barițiu şi de Teatrul Maghiar. De 2–3 ori pe săptămână îl vizitam pe Blaga, la Biblioteca Academiei. Mă punea să cer, de la Biblioteca Universității (la parter), volumul său de Poezii, apărut la Fun­daţii. Completam fișa şi așteptam. Blaga stătea în spatele meu. Şi apro­dul şi bibliotecarul îl cunoșteau. Mergeau cu fisa de cerere direct la directorul Bibliotecii. Acesta își scria, cu mânie, refuzul său. Blaga aduna aceste refuzuri, lună după lună, an după an. „De ce?“, am întrebat. „Sunt foarte instructive, îmi răspundea el. Mă încurajează. Istoria lucrează încet, dar sigur, în favoarea cărților mele. Constat că refuzurile – astea mi le spunea prin 1954 – devin din ce în ce mai politicoase şi mai jenante“…

Moartea lui Stalin a reprezentat o cumplită tulburare a apelor ideologice. Multe conștiințe s-au întors pe dos, multe gânduri s-au răzgândit. Dar prin anii aceia de cumpănă şi întorsură, tra­ver­sam, cu Blaga, pe jos, jumătate din oraș. De la Bibliotecă – unde își făcea norma – până sus, în capătul lui Andrei Mureșanu, unde locuia (Marti­nuzzi, 14). Mergea cu capul în pământ, cu mâinile la spate, tăcând ca un înțelept oriental. Când avea, ronțăia boabe de cafea prăjită. (Acesta a fost singurul „viciu“ pe care i l-am descoperit.) Pe parcursul acestui drum, prin centrul Clujului, eu îi număram poeții tineri, universitarii tineri, criticii tineri (şi mai vârstnici) care, văzându-l de departe, treceau discret pe celălalt trotuar. De frică, din jenă, din minus respect – nu are importanță. Blaga zâmbea amar, dar vesel: „Toţi acești începători, îmi spunea, când se vor coace, vor simți nevoia să se laude că mi-au fost contemporani.“ „Nu cred, îi răspundeam, există pete pe conștiință ce nu se pot șterge !“ „Ba da, află de la mine că orice rahat, după ce se usucă, are dreptul să își scrie neapărat memoriile sale de trandafir…“

După câte știu eu, unul din cei mai străluciți poeți, pe care i-a avut Clujul acelor ani, a fost A. E. Ba­consky. Nu se poate ca…

Ba, se poate ! Există doi Baconsky, opuși dia­lec­­tic-antagonist. Unul este cel căruia revista „Manu­scriptum“ îi dedică un număr pe deplin meritat – şi un alt Baconsky – student în drept şi publicist – şi mai ales poet ultrajdanovist şi hiperproletcultist, din anii 1945–1955. Craiovean prin adopţiune fiind, mă consider totuși prieten cu generația Aurel Rău, Gur­ghianu, Felea etc. Cunosc suficientă Istorie şi Psihologie pentru a înțelege că, în tinerețe, avem cu toții dreptul de a exagera şi greși. Dar, fiindcă în această convorbire a noastră ne amintim de Blaga, sunt obligat să fiu magis amica veritas, tocmai fiindcă cel mai mare bine pe care îl putem face față de cei morți este să spunem acum tot adevărul despre ei. De mor­tuis ni­hil nisi… veritas.

Baconsky, indirect, mi-a salvat viața în 1977, la cutremur. Eu nu-l mai întâlnisem din 1955, în subconștientul meu, rănit de moarte, exista totuși imaginea lui cinică din anii în care m-am ciocnit nu o dată de trufia lui parvenită, pusă pe rapidă, aristocratică, cu orice preț, căpătuială materială. Baconsky mă detesta, eu îl uram în numele luptei de clasă (în care credeam) şi de pe pozițiile clasei muncitoare, sărace, dar cinstite. Greșeam amândoi. Dar Baconsky mă denunța în scris, mă pâra de fiecare dată la cadre, că sunt cosmopolit, că citesc numai nemțește, că am rămas admiratorul lui Blaga.

Eram un biet dascăl de liceu, din cauza lui, în fiecare an, eu abia în decembrie îmi primeam dreptul la catedră. Eugen Todoran, Radu Enescu, Cornel Regman cunosc de aproape aceste necazuri ale mele. Fiindcă ținusem o conferință cu titlul Dostoievski, un profet al sufletului rusesc – a aranjat să fiu dat afară din A.R.L.U.S. Sunt singurul intelectual român dat afară dintr-o asociație de prietenie şi cultură. La ceremonialul respectiv, alături de Ovidiu Drimba (cu care am rămas bun prieten) asistau şi profesorii Benetato şi Nana. De la ei știu de unde mi se trăgeau toate ponoasele. (Nana era fiul învățătorului meu din Petrila.) Cu ocazia asta, Baconsky (care era ușor fugit din Basarabia) m-a arătat cu degetul şi a strigat: „Nu întâmplător îl cheamă Sîrbu!“ (Aluzie la proaspătul călău – Tito al acelor ani.)

Totuși, ziceți că Baconsky v-a salvat viața. În 1977, la cutremur. La cutremurul în care el şi-a pierdut viața într-un mod atât de tragic…

Cu moartea pe moarte… Dar povestind. Deci, nu-l mai văzusem din 1955, cunoșteam foarte bine schimbarea sa la față, recunoșteam locul de frunte pe care – de astă dată, pe merit – îl ocupa în literatura română. Îl citeam – şi-l admiram. Admiram mai ales ce spunea el acum despre Lucian Blaga. Trecutul era mort, în fața istoriei deveniserăm confrați şi colegi de breaslă. Trecusem printr-o școală grea şi, deși îmi lipseau, ca şi lui Adrian Marino, cam 15 ani din inventar, învățasem să uit, să iau oamenii aşa cum sunt şi nu aşa cum ar fi trebuit să fie. Totuși, în ziua de 3 martie 1977, la orele 12, când l-am zărit pe un foarte lat trotuar de pe Bulevardul Bălcescu, la numai zece metri de mine, am reacționat ca un pensionar idiot, senil şi încă jignit. Baconsky, strălucitor, luminos, venea spre mine zâmbind cu dragoste, cu mâinile desfăcute pentru o îmbrățișare. Nu am avut timp să gândesc, să-mi gândesc replica sau fireasca reacție. Şi l-am ocolit. Dar, după numai o oră de remușcări, am ajuns într-un aşa hal de scârbă față de mine însumi, încât îmi venea să mă pălmuiesc, să mă scuip singur. Venisem pentru mai multe zile la București (Editură, Fond, Direcția Teatrelor, Radio etc.), deodată mi-am anulat toate întâlnirile, m-am dus la hotel şi luân­du-mi în grabă bagajul, am plecat la gară, unde am reușit să prind Rapidul de la orele 14, cu care m-am întors acasă, la Craiova.

Şi?

A doua zi, seara, a avut loc acel cumplit cutremur. Hotelul la care trăgeam de 10 ani, „Victoria“, de lângă CEC, s-a făcut praf şi pulbere… Acasă, cutremurat de nenorocirile cutremurului (şi la Craiova am fost aproape de autoprăbuşire), mi-am amintit de motivul inconștient, pentru care îi ocolisem, de fapt, îmbrățișarea. Tot Blaga…

Nu înțeleg. Blaga a murit în 1961.

Da. Dar, în iarna anului 1953, a avut loc o întâlnire cu Baconsky, pe care nu o pot nici uita şi nici înțelege. De aceea o şi povestesc acum. Nu pen­tru mine, nici pentru prietenii mei din Cluj, ci pentru generațiile următoare. Ca să ia aminte şi să mediteze. Deci: urcam cu Blaga pe panta ușoară ce duce spre Biblioteca Universității. Deodată, pe partea opusă a străzii, am zărit un grup de scriitori. În frunte, venea Veronica Porumbacu, după ea, Mihai Beniuc, însoțiți de un grup de circa 4–5 poeți tineri, locali. (Mai târziu, am aflat că fuseseră să-i facă o vizită poetului Emil Isac, care era suferind. A şi murit după câteva luni.) Blaga i-a zărit şi el, avea ochi excelenți. A pus capul în pământ şi s-a făcut că nu-i observă. Mi se părea de-a dreptul absurd, şi suprarealist, totul. Grupul trecea la numai 10–15 metri de noi, pe celălalt trotuar, în dreptul Institutului de Istorie. Şi totuși, nimeni, nici măcar Beniuc (cu care fusese prieten atâția ani), nu a schițat cel mai mic gest de salut sau recunoaștere. Baconsky singur s-a desprins din grup şi ne-a făcut – el, fiul de popă, marele amator de mobilă aristo­cra­tică – gestul acela țigănesc, scabros, din cot… Am rămas stupefiat. Blaga înverzise. Nu şi-a revenit nici când ne-am despărțit. Atâta mi-a spus : „Am să-l trăsnesc!“

E, într-adevăr, groaznic. Dar poate că era un tânăr comunist fanatic. Suferind de complexul Pavlik Mo­rozov. Poate că vă considera niște „reacționari“ putrezi, aşa că era de datoria lui să vă demaște.

Nu cred. Faza aceasta a vieții sale (şi nu numai a vieții sale) s-a consumat, în mare parte, sub semnul unei imposturi cinice, oportuniste. Scria denunțuri şi pâre, cu talent şi plăcere. Eu îmi vindeam la talcioc cărțile din bibliotecă, pentru a putea să-mi cumpăr două pături militare rusești, din care să-mi pot face un palton. Sora mea, contabilă la Mina Petrila, „delapida“ câteva cartele „A“, de muncă grea: erau „sufletele minerilor morți“, cu aceste cartele am micșorat pu­­ţin sărăcia casei Blaga şi Liviu Rusu. Aveam, ca profesor, 500 de lei pe lună. Blaga avea 600 de lei, fiind ajutor de bibliotecar.

Ion D. Sîrbu alături de sora sa / Arhiva personală a familiei Sîrbu
Ion D. Sîrbu alături de sora sa / Arhiva personală a familiei Sîrbu

În această perioadă cumplită (devenisem donator de sânge voluntar, primeam pentru 200 grame de sânge 50 de lei şi 1 kg de carne), Baconsky, pentru un singur poem (despre chiaburi, CEC, odă lăptarului meu), încasa între 3 000–5 000 lei. Căuta mobilă şi covoare de preț, achiziționa, de la fostele case mari, tablouri rare, blănuri, perle veritabile… Dar nu asta contează. Ci soarta în prezent a ceea ce scria el pe atunci şi ce scria Blaga (şi chiar Ion D. Sîrbu). Mă uit în biblioteca mea şi zăresc excelenta bibliografie a prietenului şi colegului meu de facultate, Vatama­niuc, despre Lucian Blaga (8 500 de titluri şi referințe privind opera şi personalitatea lui Blaga). Enorm!

Majoritatea acestor creații au fost scrise în anii în care el era considerat un fel de lepros al urbei… În schimb, peste 90% din volumele şi volumașele de poezie şi proză ale acelor foarte jdano­vişti ani, astăzi sunt cu jenă negate şi măturate sub covor nu numai de autorii lor, dar chiar de critică şi de istoria literaturii. În anii aceia, în etica ce o trăiam, au apărut două principii blagiene: „De mine, nimănui, niciodată, nu i-a fost frică!“ şi „Tot ce am scris pot arăta şi publica oricând, oriunde, de nimic nu mi-e rușine şi nu mă lepăd!“

Patriotismul artistului şi al cărturarului trebuie să fie pus în slujba veșniciei (general valabilului, universal valabi­lului, veșnic valabilului), a veșniciei poporului, limbii şi pământului pe care-l deservim. Altfel, tot ce creăm şi publicăm poate să devină pleavă şi vânt, după fiecare grea înmormântare din Krem­lin… Toate nuvelele şi piesele de teatru, pe care le-am scris în anii aceia, mi-au apărut în volume, după 1968, nuvelele satirice de atunci (difficile est satiram non scribere!) îmi sunt azi traduse în rusește, cehă, franceză. Piesele mele tot de atunci s-au jucat după 1980. În acei ani, manuscrisele mele nefericite erau citite de Blaga, Rusu, Breazu, Agârbiceanu, Ladea. Dintre prietenii din Cercul Literar nu aveam încredere decât în Eta Boeriu şi Eugen Todoran. Numele pe care ți le citez aparțin acum patrimoniului spiritual al țării. Aveam o încredere oarbă că adevărul, libertatea şi dreptatea sunt valori fără de care nu e posibil niciun fel de progres adevărat.

Eram foarte bun prieten cu Romul Ladea, sculptorul. Fusese şi el dat afară din Institut, trăia la 15 km de Cluj, în comuna Suceag, unde avea un atelier, fiind întreținut din ceea ce câștiga, muncind ca o roabă, această năzdrăvană, tăcută, foarte sensibilă, originală şi fină pictoriță (cu totul, pe nedrept, uitată), care era Lucia Piso. (Nu vreau să mor înainte de a povesti clujenilor de astăzi ce mari au fost, în perioada lor săracă, acești doi artiști: sculptorul Romul Ladea şi pictorița Lucia Piso.) Ei bine, sub semnul acelei încrederi în viitor şi valoare, eu l-am îndemnat pe Ladea să facă, din timp, busturile (statuile) unor scriitori marginalizați. L-am dus, peste dealuri, drum de două ore, pe Blaga, în mai multe rânduri. M-am dus cu Ladea la duhovnicul meu literar, la Agârbiceanu (pe ai cărui umeri plângeam când eram foarte nefericit), am condus la Suceag întreaga Școală Ardeleană pe atunci: Breazu, Liviu Rusu, Mușlea şi alții. Statuile lui Ladea împodobesc astăzi Clujul cultural.

Aveți în arhiva dumneavoastră fotocopia unei scrisori, din mai 1953, cu care Blaga v-a trimis la Ion Chinezu, rugându-l pe acesta să intervină la Beniuc pentru contractul privind traducerea lui Faust. Mi se pare o scrisoare cutremurătoare.

Aşa este. Eu am dus această scrisoare la Ion Chinezu. Cu acesta am fost, mai întâi, la Tudor Vianu – şi apoi am cerut audiență la Mihai Beniuc. Notez: eu i-am fost student la Psihologie, asistentului Mihai Be­niuc. Tot ce știu despre inteligența peștilor, șoa­re­cilor, șobolanilor şi maimuțelor, îi datorez lui. Am fost şi „colegi“ în redacția ziarului „Ţara“ (condus, pe atunci, de nedespărțitul său prieten, filosoful Grigore Popa). Student în anul I fiind (în 1941), ajutat şi îndrumat de Tiberiu Rebreanu (fratele lui Liviu Rebreanu), scriam vitejește despre clasa muncitoare, des­­pre uriașa grevă antifascistă a minerilor din aprilie 1941. (Permiteți-mi acum o paranteză auto­­ironică: am debutat, ca gazetar, la 21 ani ai mei, cu un articol „tare“, intitulat : Muncitorimea, copilul vitreg al națiu­nii. Acum, apropiindu-mă de 70 de ani, aş dori să-mi termin cariera patriotică scriind un alt articol, cu titlul: Țărănimea, un alt copil vitreg al națiunii. Ce zici ?)

Să revenim la Mihai Beniuc.

Ne-a primit în somptuosul său cabinet. Şi ne-a ținut în picioare. Ion Chinezu fusese redactorul-șef al revistei „Gând Românesc“ din Cluj, el l-a lansat pe tânărul poet începător, Mihai Beniuc. Cum zic, ne-a ținut în picioare, nu ne-a lăsat să vorbim. Se zvârcolea, urla cuprins de furie: „Nimic pentru Blaga, nu știe nemțește, nu are talent, am angajat alți traducători pentru Faust…“ Frate Jianule, de când e lumea, breasla asta a literaților şi-a avut întotdeauna şi jungla sa ascunsă. Totuși, în viața mea nu am putut să asist la o mai totală, desfiinţătoare, ucigătoare ură cum am văzut atunci, eu şi regretatul, blândul şi înțeleptul cărturar Ion Chinezu. Ni se părea cu atât mai surprinzătoare atitudinea lui Beniuc, cu cât – şi noi, dar şi Beniuc – știam cât de multe servicii i-a făcut Blaga în timpul războiului.

Ce a spus Blaga, după ce a aflat cum a reacționat Beniuc?

A tăcut. A tăcut. A scris câteva scrisori. După câte am aflat, Beniuc angajase pe Lillin şi pe Arghezi pentru o traducere a lui Faust. Şi încă pe cineva, al cărui nume îmi scapă. Cu toate acestea, Tudor Vianu (marele binefăcător al profesorilor clujeni marginalizați) a fost acela care a reușit să-l liniștească, stingând incendiul acestei furii. Blaga a primit contractul, lucra acum de zor la finalul părții a doua…

Într-o zi, când era deosebit de bine dispus, de față fiind bibliotecarul D. Pătruțiu, doctorul Iubu şi profesorul Mușlea, în „camera lui Faust“ (camera medievală de lucru de la Biblioteca Academiei), la întrebarea mea: „Totuși, ce i-aţi făcut, domnule Profesor, lui Beniuc de vă urăște atât?“, Blaga, mus­tăcind, ne înșiră, ca pe ață, patru binecuvântate motive. „Eu sunt de vină, ne spune. L-am jignit fără să vreau. Prima oară, în 1944, când i-am spus: «Frate Mihai, vei fi fiind cel mai mare poet comunist, totuși eu, Lucian Blaga, sunt primul poet român care a apărut publicat – nici eu nu știu cum – într-o antologie internaționalistă a poeților comuniști, la Moscova, în 1938, cu poezia Veniți după mine, tovarăși! A doua oară, iar l-am supărat, când, el, plecând la Moscova, ca atașat cultural, i-am spus în glumă : «De la Hamburg, dragă Mihai, te-ai întors cu o teză despre inteligența peștilor superiori din India. Acum, sperăm, de la Moscova te vei întoarce cu o teză despre inteligența balenelor superioare…» A treia oară – când l-am supărat tare de tot – a fost când i-am povestit despre felul în care ursul grizzly își înfige gheara la cea mai mare înălțime a forței sale… (Vezi reprodusă această povestire în romanul Dansul Ursului, „Cartea Românească“, 1988, p. 176). Iar ultima, involuntară «jignire», pe care crede el că i-aş fi adus-o, e în legătură cu un cerc de cucoane. Am făcut gafa de a-i cita un vers arhicunoscut: «Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc,/ Lumea vuiește, șoptește:/ Acesta-i poetul Mihai Be­niuc,/ Știe șase limbi şi rusește…» Dar eu l-am corectat nițeluș, spunând: «Acesta-i poetul Mihai Be­niuc,/ Știe șase limbi ! Dar rusește…» Beniuc e un revoluționar !

„Doar în poezie, am zis eu. A făcut să rimeze «Ruj cu Cluj».“

Bine, dar aceste mărunte glume nu sunt decât simple cancanuri, răutăți de familie, de breaslă. Ele nu justifică deloc mânia totală a președintelui Uniunii Scriitorilor din anii aceia. Altul trebuie să fie motivul !

Bineînțeles. Reproduc acum, din memorie, diagnosticul lui Ion Chinezu, care îl cunoștea foarte bine.

„Beniuc, mi-a spus el după acea penibilă audiență a noastră, nu mai e cel care fusese în tinerețe. Gloria, funcția şi puterea i s-au urcat la cap. Se crede buricul pământului, e sincer convins că poezia lui va întoarce pe dos lirica universală. De fapt, suferă inconștient de un complex Blaga. Care nu e decât reflexul propriului său complex de inferioritate şi vinovăție. Inferioritate, din cauza relelor micimii staturii şi talentului său, şi vinovăție, din cauza relelor inconștiente pe care le făcea Limbii şi Literaturii Române. De-acum, profetiza Ion Chinezu, te asigur, va scrie din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai confuz şi minor…“

Nu vreau să mă gândesc la ce a simțit Blaga citind, în 1959, acel roman Pe muchie de cuțit, în care Beniuc își bătea joc de tatăl lui Blaga, preotul Isidor Blaga din Lancrăm. Dar mi-l pot imagina. În anul 1947, un fost coleg – nu spun cine, persoană importantă! – a afirmat undeva că tatăl meu a fost spărgător de grevă. Eu l-am invitat politicos la poarta cimitirului şi acolo l-am bătut măr. Minerește. După care bătaie, am rămas foarte buni prieteni. Dar eu aveam, pe atunci, 28 de ani, pe când Blaga, când a citit romanul lui Beniuc, avea 64 de ani, şi – după cum reiese din memoriul său publicat de Mircea Zaciu – își cam simțea sfârșitul. Eu l-am văzut pe Blaga plângând. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul Bisericii Reformate. „Toţi mă veți uita, opera mea va pieri, voi muri singur, ca un câine !“ – îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară când l-am văzut. (Îl visez, nu pierd nicio ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al singurătății mele.) Nu e ușor să mi-l închipui: singur, cu toţi studenții săi plecați foarte departe, cu doctorul Iubu dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în București cu șeful Catedrei de Materialism dialectic… Şi, în librării, cu romanul acesta, care îi murdărea satul şi memoria casei sale părintești. Fiindcă nu era vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Ființa sa. La spațiul ființei sale spirituale… Dar nu am dreptul să-l judec pe scriitorul Beniuc. Să-l judece posteritatea, cerul valorilor, sufletul satului Sebiș… Am dorit, nu o dată, să merg la el şi să încerc o convorbire prietenească. Ca între doi dascăli ardeleni, având acum mintea românului cea de pe urmă. Nu am putut. L-am văzut la o înmormântare, era foarte speriat. L-am văzut apoi la Casa Scriitorilor, singur, plângând în pahar. „Eu pen­tru voi m-am jertfit, spunea, habar nu aveți cât de mult v-am iubit. În felul meu.“ (Welt­geschichte ist Weltgerichte, gândeam, citându-l pe Hegel, dar şi Heimatgeschichte ist Heimatgerichte.)

Aţi amintit aici de spațiul Ființei sale spirituale : satul românesc. Vă referiţi, bănuiesc, la sintagma „spațiul mioritic“?

Începând din anii războiului, s-a făcut mult uz şi abuz cu acest termen, „spațiul mioritic“. Blaga era un filosof dublat de poet (sau invers), ori de câte ori avea nevoie de un termen plasticizat, inventa o metaforă. Pentru spațiul şi destinul nostru valah, i-a picat sub condei această frumoasă metaforă, revela­to­rie în felul ei, „spațiul mioritic“. Folosită cuminte în cadrul categoriilor abisale ale filosofiei stilului, această idee rămâne utilă şi perfect integrată în sistem. Dar, preluat de gazetari, demagogi, profesori şi tribuni naționaliști, termenul se falsifică, devine altceva, devine exact contrarul lui…

Să-ţi povestesc încă o întâmplare. Prin anii 1942-43, împreună cu Radu Stanca, Ion Oana, Deliu Petroiu, am asistat la un curs al acestui mare şi neînțeles cărturar, pedagog şi luptător pe baricade, care a fost bunul meu profesor, Onisifor Ghibu. Cursul său, fiind frecventat de foarte mulți studenți (pedagogia era obligatorie pentru multe facultăți), se ținea în sala mare a Facultății de Drept. (Din clădirea nouă a Liceului „Domnița Ileana“, în care era adăpostită Universitatea, refugiată din Cluj). Ghibu – știindu-ne emuli ai lui Blaga şi ai spațiului său mioritic – începu, ex cathe­dra, să critice abuzul cu acest mit al baladei Miorița. „Nimeni nu contestă, zicea Onisifor, frumusețea excepțională ­­a acestei vechi creații populare, tipic românești. Dar transformarea ei în mit şi emblemă națională mi se pare o tristă exagerare. În fond, în această baladă, doi români, proști şi răi, nu fac decât să-l ucidă pe fratele lor, numai fiindcă «are oi mai multe, mândre şi cornute». Mama, care e Istoria, e mințită. I se vor­bește de o nuntă. Iar biata victimă, în loc să se apere, în loc să pună mâna pe ciomag, acceptă pasiv destinul său, așteptând moartea ca pe o ușurare. Asta ne trebuie nouă acum? Acum că…“

Noi, tinerii, categorici şi revoltați, am trântit capacele de la băncile noastre şi am ieșit ostentativ de la cursul lui Ghibu, trântind ușa. Ne-am dus glonț, bineînțeles, la Blaga, povestindu-i ce s-a întâmplat, lăudându-ne cu vitejia noastră. Blaga s-a întristat. A tăcut, a tăcut, apoi ne-a zis doar atât: „Să ştiţi că are şi Ghibu dreptate!“… Prin anii 1954-55, Blaga începu să facă diferite drumuri misterioase spre satul său natal. Dar şi spre alte sate (Valea Drăganului, de pildă, unde doctorul Mihai Iubu i-a ridicat o casă tipic moțească). Traducea Nathan der Weise, de Lessing şi lua drumul spre Lancrăm. Singur. Într-o zi, mi-a spus: „Nu pot să uit adevărul lui Ghibu. Tot mai mult mă conving că balada asta, Miorița, nu este decât un arhaic corind funebru, o ascunsă, criptică, profeție despre moartea satului românesc. Doi români, răi şi proști, omoară pe al treilea – care nu se apără, care nu se mai poate apăra. Veșnicia s-a născut la sat, dar moare odată cu acel cioban pasiv, odată cu satul românesc. A lumii mireasă are astăzi alt nume, dealul urcat de noi a fost teribil de scurt, iar valea asta, în care am intrat, nu se mai termină niciodată. Spațiul mioritic trebuie rescris!“

Fiindcă „suntem“ în Cluj, mă mir că nu mi-aţi povestit nimic despre relația Blaga – Agârbiceanu!?

Nu cred că se vizitau. Nu era nevoie. Nu cred că-şi vorbeau prea des: nici munții nu comunică între ei. Orice scriitor, odată cu sentimentul datoriei, legate de chemarea şi talentul său („A fi ardelean, spunea Blaga, înseamnă a duce un gând până la capăt“), primește şi o cartelă obligatorie de singurătate şi izolare. „Solitaire – solidaire“, spunea Camus. Eu îl vizitam des pe Agârbiceanu, eram vecini, îi dădeam lui – şi fiicei sale, Uca – scrierile mele. Le citea, mă felicita că nu m-am lăsat atins „de boala asta a lui Caragiale“. Totuși, după atâția ani, nu pot să nu evoc o scenă simplă, sublimă prin mărunta sa veșnicie şi fior. Cum îți spuneam, urcam panta Feleacului cu Blaga, eu mă opream în dreptul primei case de pe Văcărescu, unde locuiam. Într-o zi, Eta Boeriu – care locuia atunci la sora ei, pe strada Cantemir – mă chemă şi mă ascunse într-o grădină înaltă, de unde puteam vedea foarte bine şi strada Văcărescu (pe care își continua drumul Blaga), şi strada Andrei Mureșanu, unde era casa bătrânului Agârbiceanu. Am stat acolo şi am așteptat, ascunși după niște tufe dese de liliac. Agârbiceanu, încins cu un șorţ albastru, mătura trotuarul din fața casei sale. În fiecare zi, la această oră, popa Agârbiceanu mătura curtea şi trotuarul său. Iarna, vara, toamna. Totdeauna. Blaga sosea din oraș şi se oprea sus, în dreptul străzii Cantemir. Se oprea şi privea spre Agârbiceanu. Se oprea din măturat şi Popa. Fără să-şi vorbească, fără să-şi facă semne (erau cam la 30 metri unul de celălalt, pe linia diagonalei pe al cărui mijloc, azi, este așezat superbul bust al lui Agârbiceanu, făcut de Ladea), deci, se opreau amândoi şi se priveau. Agârbiceanu cu mătura în mână, Blaga cu mâinile la spate. Se priveau. Tăceau, tăceau câteva minute în șir. Apoi Blaga își pleca privirea şi pleca în sus, iar Agârbiceanu își relua măturatul, devenit ritual.

Îi spuneați lui Blaga TAO. De ce?

Cita mult mai des din Tao-te-king, al clasicului filosof chinez Lao Tse (tradusă şi tipărită în comuna Aninoasa, Gorj), decât din Biblie sau Goethe. Cuvântul „TAO“ înseamnă „drum, cărare, cale“. Cu timpul, tot spunându-i, între noi, numai TAO, ne-am dat seama că ne referim mai mult la exemplul, la modelul, la caracterul Blaga, decât la drumul sau cărarea filosofică a operei sale. De altfel, Blaga, ca majoritatea căr­tu­rarilor ardeleni („Transilvania – zice prietenul meu din Iași, istoricul Zub – este o regiune prin excelență pedagogică“), era obsedat de ideea de cinste, datorie, obligație prin şi pentru caracter. Blaga obișnuia să repete: „Ne-am plătit datoriile de război prin aur, petrol, grâu şi lemne: dar le-am plătit şi printr-un număr foarte mare de CARACTERE. Grâul, petrolul, aurul şi lemnul se mai pot reface: golul lăsat de caracterele lipsă, mult mai greu…“

Știind că nu va primi Premiul Nobel (deși fusese propus), fiindcă nu fusese tradus şi cunoscut suficient în limbile de mare circulație, Blaga suferea cumplit. Îl citez din memorie : „Ar trebui, după acest cumplit război, în acest dificil secol, să se acorde premii şi pentru jertfele de caracter ale unor scriitori. Lupta împotriva hitlerismu­lui, a literaților, a fost în primul rând o luptă a unor caractere integre, curate şi neclintite…“ Nu o dată l-am auzit : „Trebuie să facem economie de caractere, talente, oameni excepționali: aceștia sunt bob numărat în economia spirituală a unui popor… La Folclor, Istorie şi Tradiție să umblăm, ca şi la lada de zestre a bunicii: rar, cu parcimonie şi numai de zile mari.“ Ca şi marmura de pe Acropole, lada asta de zestre se poate termina. Sau, şi mai rău – se poate banaliza ori compromite…“

Nu înțeleg asocierea aceasta cu marmura de pe Acropole?

Iartă-mă. Am uitat că te-ai născut în 1950. E vorba de o anecdotă istorică ce circula în anii de imediat după război. Blaga o cita destul de des. Cred că nu strică să o reamintesc pentru iubiții mei colegi olteni şi craioveni, acum când ne apropiem de sfârșitul unui deceniu, care a fost cât un veac. („Cel mai lung secol din ultimele trei decenii“ – a spus-o un confrate local. Care nu era deloc umorist.) Deci: „La începutul Războiului al Doilea Mondial, italienii lui Mussolini au început să se plimbe şi să se agite cu vase de război, nou-nouțe, prin Mediterana. Au şi debarcat şi au cucerit câteva insule grecești. Guvernul de la Athena, speriat, ce şi-a zis: „Să-i trimitem acestui fanfaron o bucată din marmura de pe Acro­pole. Poate îl îmblânzim.“ Şi i-au trimis. Zeii războiului, însă, au hotărât ca nu italienii lui Mussolini să cucerească Elada, ci germanii lui Hitler. Un alt guvern, foarte speriat, ce şi-a zis: „Hitler e nebun, e cazul să-i trimitem o bucată de marmură de pe Acropole !“ Şi i-au trimis. Au trecut câțiva ani şi iată că englezii sunt aceia care eliberează Grecia de sub ocupația germană. Acum, un guvern republican ce şi-a zis: „E cazul să-i trimitem o bucată din marmura de pe Acropole lui… Winston Churchill!“ Şi i-au trimis. Churchill – vulpe bătrână, dar şi o inteligență lucidă şi ironică – luă bucata de marmură în mână şi le ținu delegaților Athe­nei libere şi independente următorul discurs:

„Știu ce înseamnă şi ce simbolizează această sacră bucată de marmură. Sunt emoționat. Totuși, cer iertare, dar aş dori să dau un sfat guvernului de la Athena: să facă economie de marmură, fiindcă istoria e foarte lungă şi foarte afurisită.“

Acum am înțeles. Şi am înțeles şi motivele pentru care aveți un adevărat cult față de opera şi memoria profesorului dumneavoastră, Lucian Blaga.

A murit în plină forţă creatoare. Cu opera sa doar pe jumătate publicată. A inaugurat – în familia noastră spirituală – seria de opere „neterminate“. Curmate prea devreme. Născute ca să fie postume.

I-au urmat Radu Stanca, Dominic Stanca, Ovidiu Cotruş, Sergiu Al-George, Ion Maxim, Eta Boeriu… și mulți alții. Istoria poporului român poate fi considerată ca o succesiune de miracole şi noroace. Dar, dacă întoarcem foaia şi depășim acest punct de vedere, ce îi aparține lui Iorga, atunci putem descoperi o serie de nenoroace, de istorii neterminate, tragic curmate mult înainte de vreme. Aurelian nu trebuia să părăsească Dacia (în 271), Cantemir nu trebuia să plece în exil (1711), Brâncoveanu nu ar fi trebuit să lase să i se taie capul (1714), Horea nu trebuia să se lase prins, Molotov nu trebuia să se înțeleagă cu Ribbentrop, în 1938… Şi nici Blaga nu ar fi trebuit să moară, în 1961, la numai 64 de ani ai săi…

Moira. Fatum. Destinul. Soarta. Ce i-a fost scris.

Bietul om sub vremi. Într-o tristă iarnă a anilor ’50, l-am găsit mânios şi, oarecum copilărește, revoltat. „Eu cred, îmi mărturisi, în adevărul ascuns în această veche sentință romană: Nomen est omen (numele este soarta). Uite, nume fericite şi norocoase: Benvenuto Cellini, Michelangelo Buonarroti, Amadeus Mozart, Gottlieb, Goethe. Şi alții. Pe când eu?“… „De ce vă plângeți, i-am răspuns, Lucian Blaga se poate traduce foarte bine prin «lumină binecuvântată».“ S-a liniștit, traducerea mea i-a plăcut. Dar a ținut să adauge, privind ninsoarea de afară: „Aşa este : Lumină binecuvântată. Dar vezi, în cazul meu, numai lumina este latină: binecuvântarea e foarte slavonă!“

Vă mulțumesc, pentru interviu!

Ion D. Sîrbu, Craiova, 6 Februarie 1989

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri