Grigore Antipa: Am fost acuzat că-mi fac o vilă la șosea, sub pretextul construirii unui muzeu, în care nu va călca niciun picior de om

Școlit de dascăli străluciți, doctorand eminent al celui mai apreciat urmaș al lui Darwin, la cea mai importantă universitate a vremii, inițiator al hidrobiologiei și ihtiologiei românești și creatorul a poate celui mai iubit muzeu din țară, Grigore Antipa a fost unul dintre cei mai valoroși și mai prodigioși savanți ai României. Și un mare patriot.
Acest articol apare, în cadrul campaniei Interviurile secolului XX, grație arhivei digitale Ziarele Arcanum, în care puteți parcurge 150 de ani de istorie a României, așa cum a fost ea consemnată în fiecare epocă prin lentila jurnaliștilor vremii, a publiciștilor, scriitorilor și ideologilor de toate orientările.
Naturalist, biolog, zoolog, ihtiolog, ecolog, oceanolog și profesor universitar român, Grigore Antipa s-a născut în Botoșani, la 7 decembrie 1867. A copilărit într-un mediu cosmopolit, care i-a dat șansa unei mai mari deschideri spre culturi și limbi străine.
Ca elev la Institutele Unite din Iași, a avut dascăli străluciți, care i-au marcat decisiv gândirea și cariera. Printre ei: geologul și paleontologul Grigore Cobălcescu, chimistul Petru Poni, istoricul A. D. Xenopol, juristul și publicistul Petre Missir și Atanasie Fătu (întemeietorul Grădinii Botanice din Iași).
Un detaliu mai puțin cunoscut este că, tot la Institutele Unite, Antipa a fost coleg de bancă cu Emil Racoviță. Cinci ani: 1880-1885, aflăm din cartea biografică dedicată botoșeneanului de Ștefan Negrea: Pe urmele lui Grigore Antipa (Editura Sport-Turism, 1990). Antipa își va aminti de acei ani, în raportul citit în Aula Academiei Române cu prilejul alegerii lui Racoviță ca „membru activ”:
„Propunându-vă astăzi alegerea lui Racovitză ca membru activ al Academiei Române, nu pot să nu mă gândesc și să aduc un omagiu memoriei aceluia care a fost primul său profesor de științele naturale, care a sădit într-însul — ca și în mulți alții— dragostea de natură și de muncă pentru ai afla tainele ei. Mă gândesc dar cu duioșie și adâncă recunoștință la neuitatul nostru maestru Grigori Cobălcescu, sub ochii căruia am stat timp de 5 ani, împreună cu Racovitză, pe aceiași bancă, în Institutele Unite din Iași, pentru a-i ascultă lecțiile sale fermecătoare și a ne încălzi la jocul său pentru știință. Fie-mi dar și mie permis să-mi exprim în aceste momente și bucuria ce o resimt la gândul că, după aproape 35 de ani de despărțire, mă voi putea regăsi pe aceeași bancă cu vechiul meu coleg din copilărie, acum însă pe locul pe care l-a ocupat în această înaltă instituție, bătrânul nostru dascăl și pe care l-a ilustrat prin zelul, activitatea și inteligența sa vie.”
În 1885, Grigore Antipa se înscrie la Facultatea de Științe şi Medicină a Universității din Iași, cea mai veche din țară, dar, ademenit de fratele său Nicolae Leon, își întrerupe cursurile şi pleacă cu acesta la Jena, unde devine studentul celebrului profesor Ernst Haeckel, susținător al teoriei evoluționiste şi părinte al ecologiei. În martie 1891, Antipa își susține examenul de doctorat, Haeckel acordându-i mențiunea „Summa Cum Laude”, acordată doar de trei ori în cariera sa, ne informează site-ul Muzeului Antipa.
Întors în țară, Antipa îi prezintă lui Dimitrie Sturdza un memoriu prin care pleda pentru necesitatea unui „Muzeu de Istorie Naturală demn de capitala țării”. Visul i se împlinește. Muzeul, una dintre cele mai vechi și mai apreciate din lume, cu colecții reprezentând valori ale tezaurului mondial, devenise un trendsetter, un deschizător de drumuri ce concura marile muzee ale lumii. Muzeul nostru este astăzi, spunea Antipa, unul din cele mai bine organizate din lume și e vizitat de un public extrem de numeros. Astfel, în cursul anului trecut (1936 - n.r.), a înregistrat o jumătate de milion de vizitatori, aceeași cifră ca și British Museum din Londra.
Povestea muzeului și a savantului care l-a imaginat, le puteți afla din interviul acordat de Antipa Adevărului Literar și Artistic, în martie 1937. Îl redăm, integral, mai jos:

În clădirea Muzeului Zoologic de la șosea locuiește domnul Grigore Antipa, directorul acestei instituțiuni. În ciuda vârstei sale destul de înaintate, acest cercetător cu o activitate prodigioasă, departe de a avea figura severă a savantului cu spiritul plutind în nori, manifestă bonomia vioaie a moldoveanului isteț, practic, și un simț adânc al realităților. E atât de degajat și glumeț încât nu bănuiești că omul consacră, încă la 70 de ani, peste 16 ore pe zi în îndeletniciri atât de anevoioase și de aride.
Locuința situată într-o aripă a Muzeului Zoologic, — instituție de care este legată viața și sufletul lui Grigore Antipa — oglindește de minune cele două fațete ale temperamentului său. De-o parte, biroul de studii: sobru, îmbâcsit de cărți, arhive, hărți etc. De altă parte, restul camerelor în care domnește o atmosferă discretă de veche noblețe: tablouri rare de maeștri cu renume mondial, portrete de savanți, fotografiile membrilor din familia regală și ale diverselor personalități mondiale, alături de adevărate giuvaiere artistice, vaze antice etc.
Un om de serviciu mă introduce în biroul savantului.
Am în fața mea o personalitate mult mai bine cunoscută și apreciată peste hotare decât în cuprinsul țării, pentru care și-a jertfit cu o râvnă extraordinară, toată viața sa laborioasă.
— Câteva cuvinte, domnule profesor, despre viața și opera dumneavoastră.
— S-o luăm, dacă vrei, de la naștere — răspunde zâmbind și privind peste ochelari interlocutorul meu.
Locul nașterii: Botoșani. Data: 10 Decembrie, 1867. Studiile secundare le-am făcut la Iași, la „Institutele Unite”, școala junimiștilor. După ce mi-am luat bacalaureatul la 16 ani, am urmat, la Jena, în Germania, științele naturale, având ca profesor, între alte somități, pe celebrul savant Ernest Haeckel. Trebuie să știi că Jena este orașul universitar prin excelență, iar Universitatea locală se bucură de privilegiul de a adăposti Catedra de Zoologie, cea mai celebră din lume. Ca elev și asistent al lui Haeckel am avut prilejul să dobândesc nu numai serioase cunoștințe de zoologie, ci o metodă de lucru, o disciplină indispensabilă adevăratului „cercetător” sau „forscher”, ca să folosesc termenul consacrat. În 1891, mi-am luat doctoratul în științe cu o lucrare „Despre meduze”.
— Cuprindea această teză un punct de vedere nou în știință?
— Era, firește, o contribuție originală. Spre deosebire însă de punctul de vedere greșit, care domnește la noi, unde doctoratul e considerat ca prima si ultima lucrare, după care candidatul poate să doarmă liniștit pe laurii săi, în Occident teza de doctorat nu reprezintă decât primul pas în activitatea științifică. Este mai mult o probă că studentul nu e numai un simplu bucher, ci are aptitudini de a coordona metodic, pentru a deveni astfel un cercetător într-o anumită ramură. În ceea ce mă privește, lucrarea mea de doctorat a fost primită cu mențiunea „Summa cum laude”, mențiune care n-a fost acordată de Haeckel decât de trei ori în interval de 25 de ani, și anume: lui John Walter, colegului meu Drisch — succesorul la catedra lui Wund — și mie.
— După aceea v-ați reîntors imediat in țară?
— Nu imediat. După doctorat, și chiar ca student, am făcut numeroase călătorii de studii în străinătate. Astfel, la sfârșitul anului 1891 am lucrat la „Institutul Internațional de Zoologie” din Neapole, înființat de regretatul zoolog Dohrn, fost profesor la Jena. Trebuie să știi că acest institut a rămas până în zilele noastre unul din cele mai importante în acest gen. Apoi, am făcut un stagiu de practică în laboratoarele maritime de la Helgoland, în Marea Nordului, la Villefranche, pe coastele Mării Ligurice, în laboratorul de la Bergen, din fiordurile Norvegiei, etc. An cu an, făceam asemenea excursiuni de interes științific, obicei pe care l-am păstrat de altfel toată viața. Astăzi mă simt acasă, nu numai în Delta Dunării și pe țărmul apelor românești, ci și pe coastele Mării Nordului sau pe acele ale Mediteranei.
— Când ați început activitatea în România?
— În toamna anului 1892 m-am reîntors în țară. Regele Carol I și Dimitrie Sturza auziseră de mine și de activitatea mea în Occident. Am avut astfel prilejul să fiu primit în audiență de regretatul Suveran, căruia i-am remis un memoriu asupra necesității introducerii unei pisciculturii raționale în apele românești. Am fost însărcinat cu studiul pescăriilor din regiunea Dunării. Or, pentru a rezolva această problemă atât de importantă, era absolut necesar să se stabilească în prealabil biologia peștilor din apele românești. O serie întreagă de monografii — între care citez: „Studiul Clupeidelor Mării Negre”, apărut în analele Academiei din Viena, și „Fauna ihtiologică a României”, operă premiată de Academia Română — elucida principalele puncte ale problemei.

— Care a fost urmarea practică a acestor studii?
— Bazat pe această documentație, am fost în măsură să redactez, în 1895, un studiu asupra pescăriilor în România, iar în 1896 am formulat un program de aplicare în „Legea pescăriilor”, votată în timpul când P. P. Carp era ministru de Domenii. Împreună cu legea pentru ameliorarea terenurilor inundabile ale Dunării, concepută tot de mine, legea pescăriilor a rămas în ființă până astăzi.
Firește, n-am încetat nici un moment să-mi continui activitatea în domeniul științific și, practic, al pescăriei și pescuitului în apele românești. Grație specializării dobândite pe tărâmul biologiei apelor, am avut cinstea să fiu însărcinat de Congresul Internațional de Pescărie din Viena, cu referarea chestiunii migrației sturionidelor. Pe de altă parte, la congresul din Roma am formulat raportul între pescărie și rectificarea cursului râurilor, iar comitetul celui de-al cincilea Congres Internațional de Zoologie din Graz, m-a invitat ca, în ședința sa de deschidere, să rostesc o conferință despre biologia Deltei Dunării și a regiunii de inundații a acestui fluviu. De altfel, materia e atât de vastă, încât am avut prilejul să scriu sute de broșuri în acest domeniu, din care peste o sută numai în limba germană.
Un amănunt interesant: În lucrarea mea „Pescăria și pescuitul în apele României” am ajuns să colecționez, între altele, un vocabular de peste 2000 de cuvinte, reprezentând diferiți termeni, folosiți în graiul popular pentru numirile de pești, ape și unelte pescărești. O dovadă de subtilitate a spiritului la o populație, pe care o bănuim în genere atât de primitivă.
„Am ajuns să colecționez un vocabular de peste 2000 de cuvinte, reprezentând diferiți termeni, folosiți în graiul popular pentru numirile de pești, ape și unelte pescărești. O dovadă de subtilitate a spiritului la o populație, pe care o bănuim în genere atât de primitivă.”
— Dar în ceea ce privește Muzeul Zoologic?
— Dacă piscicultura în România este una din cele mai dragi opere ale vieții mele, cealaltă este, desigur, Muzeul de Istorie Naturală, pe care l-am crescut din frageda pruncie și l-am adus la dezvoltarea lui actuală. Sunt cei doi copii ai mei, pe care-i iubesc cu toată pasiunea.
— Cum s-a înființat Muzeul Zoologic?
— În 1893, am fost numit de către Take Ionescu — ministrul Instrucțiunii Publice — ca director al Muzeului Zoologic, care pe atunci era instalat în trei săli din aripa dreaptă a Universității. Vechiul Muzeu de Istorie Naturală, condus de Grigore Ștefănescu, fusese scindat astfel în trei secțiuni: una geologică, sub direcțiunea lui Grigore Ștefănescu, alta mineralogică, sub direcția domnului profesor Mrazek, și a treia, zoologică, a cărui direcție am preluat-o eu.

Examinând cu de-amănuntul colecțiile zoologice, ce mi-au fost încredințate, am constatat că ele se găseau într-o stare deplorabilă fiind lipsite de orice valoare științifică și didactică. Neglijate, rău întreținute, deveniseră un adevărat car de molii. În 1894, se închiriă o casă particulară, în vechea stradă Polonă, ca local pentru muzeu. Local aveam, dar colecții nu. Fără nici un alt ajutor, decât un singur servitor și fără alte mijloace decât cele 2000 de lei pe an, prevăzute în buget, am pornit această grea sarcină. M-am adresat mai întâi foștilor mei profesori și colegi din străinătate, rugându-i să ne trimită dublete din colecțiile lor. Rezultatele au fost minunate. Profesorii din Jena ne-au donat un material bogat din expedițiile lor, făcute în țările exotice. Directorul muzeului Imperial din Viena ne-a dăruit o colecție de pești. Și, încetul cu încetul, mai toți oamenii de știință ne-au făcut donațiuni importante. Rămânea acum o altă dificultate: întreținerea și adăpostirea colecțiilor. În lipsă de bani și de personal, în condițiuni vitrege pe care nu le cunoștea niciun alt muzeu din lume, a trebuit să lucrăm timp de 14 ani pentru a putea orândui și pune la punct un mic muzeu, în zece săli ale vechiului local. Un atelier de tâmplărie, organizat chiar în casă, servitori transformați în maeștri taxidermiști, au reușit să facă față acestei probleme, în aparență imposibile. După vreo zece ani de activitate, toate sălile, podul, subsolul, dependințele și pivnițele casei erau transformate în magazine pline de colecții depozitate.
— Când s-a instalat muzeul în localul lui actual?
— La 25 Februarie 1903 am adresat un memoriu primului ministru de pe atunci, Dimitrie Sturza, protectorul meu. În acest memoriu arătam nevoia de a se construi un local special pentru Muzeul Zoologic. Cu toate greutățile financiare, acest mare patriot și om de cultură a reușit să-mi procure suma de 350 000 lei, plătibilă în trei ani. Întrucât cunoșteam bine organizarea muzeelor din Europa, am întocmit un proiect, pe care l-a tradus în practică inginerul Rocco, din direcția pescăriilor. Schița fațadei a făcut-o cunoscutul arhitect Gr. Cerchez.
„Muzeul nostru este astăzi unul din cele mai bine organizate din lume și e vizitat de un public extrem de numeros. Astfel, în cursul anului trecut, a înregistrat o jumătate de milion de vizitatori, aceeași cifră ca și British Museum din Londra.”
Inutil să-ți mai spun greutățile, cu care am avut de luptat. Am fost acuzat că vreau să-mi fac o vilă la șosea, sub pretextul construirii unui muzeu, în care nu va călca niciun picior de om. Rezultatul se cunoaște. Muzeul nostru este astăzi unul din cele mai bine organizate din lume și e vizitat de un public extrem de numeros. Astfel, în cursul anului trecut, a înregistrat o jumătate de milion de vizitatori, aceeași cifră ca și „British Museum” din Londra. Între oaspeții iluștri, înscriși în cartea de aur a muzeului, figurează nume de o celebritate mondială: suverani europeni, bărbați politici, oameni de stat, literați etc. Nu lipsește nici Avenol, actualul exponent al Ligii Națiunilor, nici Kemal, dictatorul Turciei moderne (venit în 1910 cu prilejul excursiei studenților turci), compozitorul rus Rimsky-Korsakoff etc. Și când te gândești că bugetul de întreținere a muzeului se ridică astăzi la enorma sumă de... 95 lei lunar. Trăim mai mult din donațiuni.
— Care este activitatea dumneavoastră actuală?
— Din păcate, viața e atât de scurtă și ziua atât de mică, încât nu știu cum să-mi împart munca în atâtea direcții în care sunt solicitat. Mă preocupă îndeosebi problema amenajării lacurilor din Delta Dunării. Ca biolog și economist am înțeles să fac din știință un mijloc de sporire a avuției naționale. De aceea, am depus toate străduințele să transform regiunea inundabilă și nefolosită din Deltă, în ape bogate în pești. Am reușit astfel să creez până acum peste 300 de km de canale navigabile în Deltă. Lacuri sărate și bălți cu miazme infecte, prin transformările suferite, au ajuns să adăpostească astăzi o imensă cantitate de pești. Continui să merg pe aceeași cale de valorificare a Deltei, operație care va aduce țării venituri considerabile.
În afară de această activitate, lucrez în cadrul diferitelor comisiuni de studii internaționale. Am astfel cinstea să fiu de zece ani vice-președintele „Comisiei Internaționale pentru exploatarea Mării Mediterane”, fiind raportorul ei pentru regiunea Mediteranei orientale, inclusiv Marea Neagră. De asemenea, activez ca membru în Consiliul de Direcție la Institutul Oceanografic din Paris, fără a mai pomeni de nenumăratele rapoarte și comunicări științifice la Academia Română, al cărei membru sunt din 1910.
Mă preocupă apoi în mod special problemele sociologice. Astfel, în 1919 am publicat la Academia Română studiul: „Problemele evoluției poporului român”, în care, bazat pe condițiile biologice specifice neamului nostru, am încercat să realizez o analiză sistematică a tuturor chestiunilor în legătură cu problemele etnice.
Sunt de părere că un biolog, dublat de un economist, este cel mai indicat să atace o problemă atât de complexă. Această lucrare este astăzi epuizată, și sper s-o retipăresc. Ea a slujit, imediat după unire, ca izvor de documentare pentru oamenii de stat, din vechiul regat și din provinciile alipite.
Dacă mi-o fi dat să mai trăiesc câțiva ani, aș mai avea încă multe de făcut pentru binele țării, — încheia zâmbind interlocutorul meu.
Am plecat copleșit de impresia pe care mi-a făcut-o acest titan al muncii.
ING. I. ȘERBAN
- Etichete:
- grigore antipa
- zoologie
- muzeul istoriei naturale
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News