„Toți am fost tineri. Doar că unii am uitat.”
Vă amintiți anii în care generația voastră a dansat pe rock interzis, a visat libertatea în șoaptă și a trăit cu speranța că lumea poate fi schimbată? Astăzi, generația mea visează altfel. Cu mai multă culoare, cu mai mult zgomot, cu mai puțină teamă. Și cu mai multe libertăți. Pentru care vă mulțumim! Dar întrebările sunt aceleași: „Cine suntem?”, „Ce loc avem în lume?”, „De ce nu ne simțim ascultați?”
Suntem crescuți în România. Și totuși, adesea ne simțim străini în propria țară. Când ne exprimăm, ni se spune că exagerăm. Când reușim, ni se spune că am trișat. Când iubim, ni se spune că e prea mult. Când visăm, ni se spune că nu se poate. De aceea construim. Poate că vrem mai mult. Pentru că România poate mai mult.
În ultimele zile, România a vorbit mult despre un festival. Nu doar pentru că a adunat 150.000 de tineri într-o singură zi. Ci pentru că a pus în fața unei țări întregi o oglindă, greu de privit pentru unii. Mulți tratează ce e nou cu suspiciune. Dacă nu înțeleg ceva, spun că e vulgar. Dacă e de succes, zic că sigur s-a făcut „cu pile”. Dar poate că e doar ceva ce n-au mai văzut până acum. Și puțini sunt cei care au ascultat cu adevărat ce spune o generație întreagă. Aceasta nu este o replică. Și nici o provocare. Este o confesiune și o declarație de identitate.
Și mai este un răspuns. La prejudecăți, la „nu se face”, la „nu e frumos”. La „stați în banca voastră”. Este locul unde o generație a ales să nu mai tacă. Să nu mai plece. Să creeze, aici. Știu că unora li se pare prea zgomotos. Dar și voi ați fost acuzați cândva că dansați prea mult, că visați prea mare, că schimbați prea repede. Poate că nu ne înțelegeți mereu. Dar știți ce înseamnă să fii tânăr și să vrei o lume în care contezi.
Acest text este pentru cei care n-au fost acolo. Și poate nici nu vor merge. Dar care au copii, nepoți, elevi sau prieteni care au fost. Pentru că povestea asta nu e despre un festival. E despre o generație. Și dincolo de cifre, este despre încredere. Încrederea că în România se pot face lucruri mari. Corect. La vedere. Cu muncă reală. E despre visuri care nu cer voie să existe.
Mă numesc Andrei Șelaru. Am 24 de ani. Vin dintr-o familie obișnuită, mama este profesoară de matematică, tatăl meu este inginer silvic. Am crescut în Craiova. Am fost olimpic la matematică, am luat Bac-ul cu 9.60. Am învățat de mic să muncesc și să cred că se poate. La 11 ani, mi-am deschis canalul de YouTube. Am învățat singur să editez, să creez conținut, să strang o comunitate. De la zero. Fără scurtături. Fără pile. Fără protecții. Totul la vedere.
După 4 ani de făcut videoclipuri, am început să fac primii bani mai serioși. Din muncă reală. Dar nu am gândit niciodată în bani făcuți ușor. Mi-a plăcut să creez. Să risc. Asta m-a adus aici.
Totul s-a născut dintr-un vis. Al unui tânăr care posta clipuri pe internet. Și a ajuns unul dintre cele mai mari evenimente din Europa. 15.000 de turiști străini din peste 78 de tari au venit în România anul acesta pentru festival. Iar Costineștiul — o stațiune ignorată mult timp — a redevenit, măcar pentru câteva zile, epicentrul verii.
În ultimii ani, am avut onoarea să lucrăm alături de zeci de antreprenori locali, familii care trăiesc aici tot anul, oameni care au transformat stațiunea într-un loc primitor și viu. Festivalul nu vine doar ca să facă zgomot și să plece. Lasă ceva în urmă: locuri de muncă, venituri pentru afaceri locale, investiții în infrastructură, vizibilitate internațională pentru o destinație turistică românească. O comunitate care ne-a primit cu deschidere, cu răbdare și cu încredere. Costineștiul n-a fost doar gazda noastră. A fost partenerul nostru. Iar asta, pentru mine, înseamnă România reală — cea care muncește, care înțelege, care vrea să crească. Iar când tinerii și comunitățile locale încep să lucreze împreună, nu mai vorbim despre un eveniment. Ci despre un nou început.
Ce m-a emoționat cel mai mult nu a fost doar energia din public. Ci diversitatea lui. Printre zecile de mii de tineri au fost și părinți, frați mai mari, profesori, psihologi, chiar și câțiva bunici, veniți nu să judece, ci să observe. Și au plecat cu un zâmbet și o concluzie simplă: generația noastră e mult mai matură decât pare, atunci când i se oferă un spațiu sigur, dar liber. A fost poate prima dată când o parte din România „cealaltă” a privit cu empatie către noi. Și ne-a dat, fără să știe, cel mai prețios lucru: încrederea că putem.
Pentru asta am vrut să construim un festival. Să avem ceva al nostru. Nu pentru că vrem să fugim din țară, ci pentru că vrem să lăsăm ceva în ea. Tinerii din România nu se simt reprezentați. Nici în politică, nici în discursul public, nici în media tradiționala. De multe ori, nici în școală. Și atunci… unde să meargă? În ce spațiu să-și găsească vocea?
Aici, în Costinești, știu câți oameni au zâmbit. Câți au dansat. Câți și-au făcut prieteni. Câți s-au simțit liberi. Câți și-au creat amintiri. Aici, pe plajă, sub cerul nopții, între sunet și lumină, s-a născut un sentiment: că totul e posibil. Și asta nu e o amenințare pentru România. Este o oportunitate.
Un nou val. O generație care nu fuge. Care vrea să construiască aici, cu propriile mâini. Care nu vrea morală, ci încredere. Așa că vă rog: nu ne judecați. Nu ne respingeți. Fiți alături de noi. Pentru că, într-o zi, tot ce construim azi va deveni tradiție. Iar România poate fi mai bună — nu în ciuda noastră, ci datorită nouă.
Poate că într-o zi copiii noștri vor dansa pe plaja, fără să știe cât de mult am muncit pentru ca visul să devină realitate.
Dar vor ști că România poate.
Iar asta e tot ce contează.
