Cel mai important eveniment de politică internațională din ultimele luni – și cu siguranță cu cel mai mare impact direct pentru România – s-a petrecut discret pentru opinia publică din țara noastră: Donald Trump, președintele Statelor Unite ale Americii, și-a schimbat radical tonul și poziția față de războiul din Ucraina.
Dacă în urmă cu câteva luni se discuta deschis, în presa occidentală, despre o posibilă capitulare a Ucrainei, despre oboseala Occidentului și despre perspectiva unui „deal” americano-rus care l-ar fi putut scoate pe Volodimir Zelenski din funcție, astăzi lucrurile arată cu totul altfel. Donald Trump a anunțat că va susține în continuare trimiterea de armament american către Ucraina, chiar și Patriot. Este o schimbare de ton majoră, un viraj strategic care ar putea însemna, în termeni practici, prelungirea capacității Ucrainei de a rezista și, mai mult decât atât, de a spera la o victorie împotriva agresiunii ilegale ruse.
Această schimbare de atitudine are o importanță directă pentru România – nu simbolică, ci de securitate imediată. O Ucraină care rezistă înseamnă o Românie protejată. Dacă Ucraina cade, frontiera conflictului se mută la noi. Nu e o figură de stil, ci o ecuație geostrategică simplă: fiecare kilometru de teritoriu ucrainean controlat de Kiev e un kilometru de tampon între Rusia și NATO. Fiecare sistem antiaerian occidental livrat Ucrainei protejează implicit spațiul aerian românesc. Fiecare succes tactic al forțelor ucrainene e un pas înapoi pentru planurile revanșarde ale Kremlinului.
În mod paradoxal – sau poate nu – vocile care pretind că au pronunțate simpatii pro-Trump, nu au avut nicio reacție la această repoziționare a președintelui american. Niciunul dintre liderii politici sau influenceri de extremă dreapta, altminteri foarte vocali când vine vorba de laude aduse lui Trump, nu a comentat schimbarea de poziție față de Ucraina. Absența reacției nu este întâmplătoare. Ea arată un adevăr inconfortabil: nu simpatia față de Trump îi animă pe acești actori, ci simpatia – mai mult sau mai puțin mascată – față de regimul de la Kremlin.
România, la rândul ei, trebuie să continue ferm sprijinul pentru Ucraina. Din fericire, aceasta pare a fi una dintre puținele direcții de politică externă care nu sunt negociabile, indiferent de ciclul electoral sau de schimbările guvernamentale. Dar, în paralel, avem obligația de a explica mai bine de ce o facem. Nu doar din compasiune sau cauze umanitare, ci pentru că interesul României o cere. Sprijinul pentru Ucraina nu este un gest caritabil, ci o investiție strategică în propria noastră securitate. Iar acest lucru trebuie spus răspicat, mai ales acum.
Trecem printr-o perioadă economică delicată, cu ajustări fiscale și reforme dureroase. În acest context, au început să prindă contur pe rețelele sociale – și nu numai – narative false și manipulatorii de tipul „tăiați de la pensionari și mămici ca să dați bani ucrainenilor”. Acest tip de discurs, alimentat adesea de canale de propagandă rusească sau de actori politici iresponsabili, este un teren fertil pentru extremism. Dacă statul român, clasa politică și societatea civilă nu răspund la timp și convingător acestor idei, să nu ne mirăm dacă, peste mai puțin de trei ani, vom avea o scenă politică dominată de partide extremiste și antioccidentale.
Este esențial, ca societate, să înțelegem miza acestui război și faptul că „nu ne privește” nu e doar fals, ci periculos. România, cu graniță comună cu Ucraina, cu baze NATO pe teritoriul său, cu o istorie complexă în regiune este direct implicată în stabilitatea regiunii. De aceea, poziția Americii față de acest conflict nu e doar o chestiune de politică externă. Este o chestiune de interes național.
Decizia lui Trump – indiferent de calculele interne din spatele ei – oferă Ucrainei o gură de oxigen esențială. Ea transmite și un semnal clar Moscovei că, indiferent de administrația de la Washington, sprijinul pentru Kiev nu va dispărea.
Pentru România, acest lucru înseamnă timp câștigat. Înseamnă consolidarea flancului estic. Înseamnă mai puțină incertitudine în fața unui regim agresiv și imprevizibil.
Iar pentru cei care încă mimează neutralitatea sau „îngrijorarea” față de război, dar tac asurzitor când președintele SUA schimbă foaia în favoarea Ucrainei, tăcerea devine un indiciu, nu o absență. Un indiciu că, în realitate, loialitățile nu sunt transatlantice, ci pro-ruse. Și că, în această luptă, nu toți joacă de partea României.
