(Prof. univ. dr. Călin Vegheș este decanul Facultății de Marketing Academia de Studii Economice din București)
Cele mai recente ieșiri la rampă ale viceprim-ministrului, ministrului Finanțelor Publice și ministrului Muncii pe subiectul mereu actual (și ofertant!) al pensiilor au adus în discuție o nouă linie de abordare, referitoare la vârsta minimă de pensionare. Dacă până acum s-a discutat despre incapacitatea sistemului public, în forma sa actuală de organizare și funcționare, de a plăti pensii, de unde și necesitatea stringentă de a-l reforma, de foarte puțină vreme atenția a fost redirecționată înspre creșterea vârstei minime de pensionare.
Deocamdată, sub forma unei idei lansate în spațiul public, care va fi sau nu pusă în aplicare în funcție, destul de probabil, de reacția societății combinată cu absența fondurilor pentru plata pensiilor.
Sau, cel puțin, așa am fost lăsați să înțelegem.
Este vârsta minimă de pensionare o problemă reală a sistemului public de pensii și, dacă da, este creșterea sa o soluție bună?
Despre pensiile și pensionarii de pe plaiurile mioritice s-a vorbit de cele mai multe ori pe un ton, în cel mai bun caz, ușor nefavorabil, indiferent dacă a fost vorba despre mărimea pensiei, capacitatea sistemului de a o plăti sau preferințele electorale ale beneficiarilor.
Ieșirea la pensie a tot rămas și ea o mare problemă, dublă: economică – diferența dintre veniturile încasate și pensia primită fiind, pentru cei mai mulți, ceva între șocantă și insuportabilă – și socială – statutul de pensionar fiind, în general, unul aducător de izolare, chiar marginalizare comunitară.
Cei care primesc acum pensii ar trebui să fie bucuroși că le primesc, așa mici cum sunt, ceilalți, care ar trebui să le încaseze cândva, să-și ia gândul – așa ni se spune, cu o frecvență demnă de un subiect mai interesant: nu o să mai aibă cine să le plătească! Serios?
Iar despre cum votează pensionarii, ce să mai spunem? Nimic, acum, că nu despre asta e vorba...
Problema cea mai mare a sistemului public de pensii a fost (și, din păcate, rămâne...) că acesta a fost proiectat din perspectiva celui care le plătește, nu din aceea a celor care le primesc.
Ceea ce putea să pară firesc pe vremea lui Bismarck (când abia se legifera durata de opt ore a unei zile de muncă, iar ideea de a primi o pensie după anii de serviciu era atât o măsură socială, dar, mai ales, o dovadă de înaltă mărinimie din partea Statului), nu prea mai este compatibil cu secolul 21.
În care Statul n-ar mai trebui să-și trateze foștii supuși, actuali cetățeni, cu superioritate și, eventual, compasiune, ci drept parteneri ai unui contract care, printre altele, prevede că le asigură o pensie în schimbul unor contribuții plătite în acest scop.
Asta dacă cetățeanul dorește să primească pensie de la stat și optează în mod liber în acest sens având la dispoziție și ceea ce la noi se cheamă „Pilonul II” sau „Pilonul III”, obligativitatea, respectiv posibilitatea de a contribui și a primi pensii în sistem privat.
De abia din acest punct poate începe discuția despre vârsta minimă de pensionare.
Care, de fapt, ar trebui deplasată către stagiul minim de cotizare sau, mai concret, durata (eventual și procentul din venitul brut) în care cetățeanul ar trebui să contribuie pentru a primi o anumită pensie (minimă pentru o pensie minimă, proporțional mai mare pentru una mai consistentă).
La acest moment, nu există niciun argument obiectiv pentru care vârsta minimă de pensionare ar trebui să crească. Singurul care ar merita să fie luat în discuție este creșterea speranței medii de viață, care ne-ar oferi, strict statistic, fiecăruia dintre noi, oportunitatea să alocăm o parte din anii-speranță în plus pentru a munci mai mult.
Nici acest argument nu rezistă dacă ținem cont de un alt indicator – numărul de ani de viață sănătoasă pe care ne putem aștepta să-l trăim din momentul în care ne naștem.
Conform Eurostat, în România acesta era (2017) de 59,2 la bărbați și 58,3 la femei (63,5, respectiv 64 în Uniunea Europeană), mai mic decât actuala vârstă minimă de pensionare, ceea ce înseamnă că în ultimii ani de viață activă ne ducem la muncă mai mult sau mai puțin bolnavi, cu impact asupra stării noastre de bine și a rezultatelor pe care le producem...
Iar un argument și mai solid împotriva creșterii vârstei minime de pensionare ar avea în vedere ce facem cu tinerii (pensionari potențiali, în termeni de piață!), care ar trebui să intre și ei pe piața muncii și le este mai greu pentru că actualii administratori ai societății vor să păstreze în sistem oameni care au muncit, au contribuit, au obosit sau chiar s-au îmbolnăvit împiedicându-i să se retragă pentru a se bucura de o binemeritată pensie?
Acceptând că sistemul public de pensii are nevoie de reformă și evitând abordările apocaliptice sau viziunile etatiste, este clar că acesta trebuie să fie actualizat ținând, însă, cont de câteva repere de bun simț economic și social:
(1) primirea unei pensii este un drept al fiecărui cetățean,
(2) de care acesta poate beneficia doar dacă contribuie în acest scop,
(3) în sistem exclusiv public, exclusiv privat sau mixt, în funcție de opțiunea sa liber exprimată,
(4) pentru o perioadă și într-o măsură pe care și le alege.
De la stat, care printre altele este obligat constituțional să aibă grijă de bunăstarea noastă, avem dreptul să așteptăm o pensie minimă, corespunzătoare unei contribuții minime realizate pe durata unui stagiu minim de cotizare.
Tot de la stat, am putea spera la o atenție mai mare acordată viitorilor pensionari, care să depășească jonglarea cu vârsta minimă de pensionare sau valoarea punctului de pensie, eventual prin intermediul unor programe de „tranziție de la viața activă la pensie” (că pentru trecerea de la școală la viața activă am avut…).
Iar de aici putem începe să și calculăm: fiecare dintre noi, cât, unde și cu ce așteptări contribuim, iar statul, ca administrator de fond de pensii public, respectiv fondurile de pensii private, cât ne cer și cât ne oferă în schimbul contribuției noastre.
