Ce înseamnă să fii corespondent de război? Două perspective jurnalistice: tradițional vs MOJO
Meseria de corespondent de război este printre cele mai complicate din lume. Pe lângă pericolul real la care se expun jurnaliştii care merg în zone de conflict înarmaţi cu camere de filmare şi reportofoane, trebuie să facă faţă şi traumelor psihice. Este dificil să vezi moartea de aproape şi să rămâi indiferent. Și atunci, de ce ai vrea să te duci de bunăvoie la război? Mulţi dintre începătorii în meseria de corespondent de război caută adrenalina. Sunt cei care, de altfel, nu rezistă pe termen lung. Jurnaliştii cu experienţă în domeniu le reamintesc constant că două lucruri sunt esenţiale în zone periculoase: să spună poveştile oamenilor nevoiţi să trăiască acolo şi să se întoarcă în viaţă, în redacţii. Urmăriți la „Pașaport diplomatic” o discuţie cu doi exponenţi ai acestei categorii speciale de jurnalişti.
Să fii corespondent de război înseamnă să îţi pui constant viaţa în pericol, când eşti la serviciu. Doar anul trecut, 81 de jurnalişti care transmiteau din diferite zone de conflict au fost ucişi şi cam 250 dintre ei sunt încarceraţi. Într-un război clasic sunt de regulă două părţi implicate, o armată oficială şi grupări de rebeli care se revoltă împotriva statului. Dacă alegem să folosim o definiţie simplificată. Conflictele armate care se derulează acum în lume sunt cu mult mai complicate. Pe vremuri, ziariştii erau recunoscuţi şi protejaţi atât cât se putea, de ambele tabere de luptători. Combatanţii încercau să atragă presa de partea lor, pentru că puterea media era apreciată ca atare. Acum, în era ştirilor false şi a reţelelor de socializare, unde oricine poate posta orice, jurnaliştii profesionişti au devenit ţinte, iar profesia lor este mai puţin respectată. La rândul lor, anumiţi corespondenţi uită de ce s-au dus în zone periculoase şi atrag toată atenţia asupra lor, fără să insiste prea mult pe situaţiile pentru care au ajuns acolo.
Shahida Tulaganova este producător de televiziune şi are peste 20 de ani de experienţă, câştigată în zone de război. A făcut filme premiate, este recunoscută mondial, dar şi-a păstrat modestia.
Shahida Tulaganova, corespondent de război: „Singurul motiv pentru care suntem acolo, noi, jurnaliştii, este să spunem poveştile oamenilor care trăiesc acolo. Nu este vorba despre noi, nu este despre cât suntem noi de importanţi şi ce treabă extraordinară facem noi, nu este nici despre a-ţi pierde sau nu speranţa, este pur şi simplu despre poveştile oamenilor care au fost lăsaţi pe linia frontului. Vorbim despre soldaţi, vorbim despre populaţia civilă şi despre suferinţele civililor în timpul războiului. Asta este tot”.
Yusuf Omar este un jurnalist de şcoală nouă, promovează ceea ce se numeşte MOJO, mobile journalism, adică jurnalism făcut cu ajutorul telefonului mobil.
Yusuf Omar, creator #Our Stories: „Am vrut să fiu corespondent de politică externă şi la început nimeni nu vroia să mă trimită nicăieri. Spuneau că sunt prea tânăr, că nu aveam suficientă experienţă, că nu am păr cărunt, am acum, dar m-am vopsit blond”.
Ambii şi-au prezentat la „Paşaport diplomatic” perspectiva profesională asupra războaielor.
Siria, locul unuia dintre cele mai sângeroase conflicte din secolul nostru, a transformat felul în care se face meseria de corespondent de război. Aici a apărut ceea ce profesioniştii au numit „turism de război”, pentru că au fost foarte multe cazuri de oameni care pur şi simplu îşi cumpărau un bilet de avion, îşi luau telefonul mobil şi se duceau să facă reportaje. Este într-adevăr cea mai ieftină metodă, dar în egală măsură şi cea mai periculoasă. Cei care practicau această metodă deveneau ţinte sigure pentru teroriştii care îi răpeau, torturau sau chiar omorau, ca să atragă asupra lor, atenţia presei mondiale.
Shahida Tulaganova, corespondent de război: „Eu sunt o persoană umilă prin natura mea şi consider că nu este nimic special în faptul că te duci să faci reportaje de război. Este o decizie conştientă, te duci acolo, din nou, cu scopul să spui poveştile oamenilor. Nu este vorba despre ce cool eşti tu, dar sunt mulţi oameni care merg la război şi încep să spună WOW, YEAH, încep să facă fotografii cu arme şi alte lucruri. Dar nu este vorba despre asta. Este o decizie a conştiinţei tale să mergi în zone de conflict, iar tu ca jurnalist ar trebui să te întrebi de ce merg acolo. Ca să le arăt tuturor ce „cool” sunt sau mă duc acolo ca să vorbesc despre oamenii care sunt acolo? Este teribil de iritant, ştiu foarte mulţi oameni care se comportă aşa, precum ei sunt atât de importanţi, dar nu, nu este nimic important legat de tine”.
Yusuf Omar: „Am putut să folosesc telefonul mobil şi am avut acces la subiecte pentru care nu aş fi avut altfel de echipament să le pot filma. Aşa am venit acasă cu imagini din Egipt, din timpul Primăverii Arabe, din Siria, din războiul civil, din multe alte părţi ale Africii. Pentru mine este vorba despre a avea acces la această meserie. Am vrut să fiu corespondent de politică externă, cum eşti tu, şi nimeni nu mi-a dat această ocazie. Dar, treptat, aceasta a devenit cea mai rapidă şi mai ieftină metodă de a face un subiect, iar acum devine cea mai creativă metodă. Pot să am acces în locuri unde mă amestec în mulţime, oamenii uită, atunci când le iau interviuri cu un telefon, uită că acel telefon este acolo şi aşa obţin interviuri foarte autentice”.
Războiul te afectează psihic atunci când îl vezi de foarte aproape. Corespondenţii din zonele de conflict învaţă să trăiască în lumi paralele, cea de pe teren, profesională, şi cea de acasă, unde fiecare dintre ei are o viaţă proprie. Dar poţi uita ceea ce ai văzut într-un război?
Shahida Tulganova: „Aş spune că odată ce ai fost măcar o dată într-o zonă de război, te vei schimba complet şi nu vei mai fi aceeaşi persoană niciodată. Orice vedem acolo - şi cam 80% din ce vedem şi arătăm sunt lucruri urâte. Afectează pe toată lumea la nivel psihologic şi trecem prin traume, aşa cum oamenii care locuiesc acolo trec prin traume. În cazul meu, am lucrat cam doi ani cu un psihanalist, înainte de a merge în zone de război şi m-a învăţat cum să fac faţă situaţiei, dar din păcate este inevitabil să nu treci prin schimbări de stare, treci de stări de bine la cele de rău, cam două-trei săptămâni, la început. Am avut coşmaruri, dar te ajută meditaţia să treci prin toate acestea. Dar de fiecare dată stările revin şi simţi durerea. Când vezi multe din imaginile la televizor, din diferite părţi ale lumii, chiar dacă nu ai fost acolo, dar când vezi atâta suferinţă, simţi durere fizică pentru aceşti oameni.
Războiul, când vezi moartea şi distrugerile, cum am spus, nu mai poţi fi aceeaşi persoană din nou. Vezi sfârşitul absolut şi înţelegi că nimic nu este... că mereu ceva se poate termina greşit. De exemplu, oamenii care fac reportaje cu refugiaţi. Mergi acolo şi vezi toată zona. Într-o zi, într-un minut, viaţa lor se schimbă şi lasă în urmă totul ca să fugă şi să-şi salveze viaţa. Când vezi aşa ceva, realizezi că, la naiba, nu poţi să planifici nimic, pentru că orice se poate întâmpla. Cred că jurnaliştii care chiar vor să fie buni şi să facă reportaje de război, trebuie să citească foarte mult mai ales despre politica internaţională, trebuie să înţeleagă contextul şi istoria ţării în care se duc, ceva care este foarte important, pentru că nu este despre război şi atât. Războiul sau orice alt conflict de care te ocupi trebuie prezentat într-un context al ţării, trebuie să explici publicului despre ce este vorba pe larg, cine sunt acei oameni. Într-un fel, tu eşti transmitătorul de informaţie şi asta înseamnă că ai de muncit ca să te pregăteşti, în mod special să citeşti”.
Yusuf Omar spune că nu contează calitatea filmării dintr-o zonă de conflict, ci conţinutul ei, aşa că pentru interviul cu el am ales să stricăm claritatea imaginii. Într-adevăr, goana după informaţii exclusive din zilele noastre face ca televiziunile să nu îşi mai cheltuie propriile resurse ca să-şi trimită reporterii pe teren. Cumpără în schimb videouri filmate neprofesionist, în zone foarte periculoase, dar care lasă telespectatorii să îşi facă o părere despre ce se întâmplă acolo. Este însă acesta jurnalism?
Yusuf Omar: „O necesitate. Posturile de televiziune vor cumpăra materialele tale, dacă nu au alte imagini. Dacă eşti în locul potrivit, la timpul nepotrivit şi obţii imagini pe care camerele mari de filmare nu le pot obţine, televiziunilor nu le mai pasă cu ce s-a filmat. Iar publicului nu-i pasă de asemenea. Publicul nu ştie dacă imaginile pe care le vede sunt filmate cu un telefon, cu un aparat foto sau cu o cameră de filmare. Tot ce vor ei este subiectul. Trebuie să faci un rezumat pentru publicul local al unei poveşti internaţionale. Publicului din România s-ar putea să nu îi pese prea mult despre ceea ce se întâmplă în Siria, pentru că poate au mai văzut şi alte reportaje despre Siria, dar îi pasă de tine. Şi îi pasă de experienţa pe care tu o ai când te ocupi de acel război şi cred că dacă pui ceva din personalitatea ta în reportaje şi poţi spune poveşti siriene într-un mod care să „ţină" publicul, dacă te uiţi la câteva subiecte făcute de mine o să vezi că am pus multă personalitate acolo. Asta ajută la implicarea publicului şi cred că aşa devin şi televiziunile mai interesate. Întotdeauna trebuie să găseşti un unghi local al unei poveşti globale”.
Sunt pe aeroportul Hatay, lângă Latakia...
Trec graniţa în Siria, într-un tractor vechi...
Trebuie să plecăm...
Situaţia securităţii se deteriorează în mod clar...
Este de departe cea mai înspăimântătoare parte a deplasării, de până acum, auzim explozii puternice, nu departe de locul în care stăm...
Criza refugiaţilor din războaiele din Orientul Mijlociu şi Africa a divizat lumea civilizată şi a dus la reapariţia ideilor naţionaliste, de care profită acum politicienii fără platforme clare. Unul dintre obiectivele corespondenţilor de război este punerea faptelor în context. Ei sunt cei care aduc informaţii despre motivele şi interesele din spatele conflictelor.
Shahida Tulaganova: „Am lucrat cu Evgeny Afineevsky , producător din Los Angeles, şi am decis să facem un film despre aceşti oameni, ca să le explicăm europenilor de ce refugiaţii din Siria au fost nevoiţi să-şi părăsească ţara. Pentru că dacă stai oriunde în Europa, pe o canapea confortabilă, într-o ţară destul de stabilă şi dintr-o dată vezi un număr mare de oameni care vin spre tine, ce faci? Te sperii. Şi nu sunt oameni simpli, au pielea de culoare închisă şi sunt musulmani, cea mai mare parte a lor. Bineînţeles că te sperii, dar noi am vrut să explicăm că la 70 de ani după al Doilea Război Mondial, când Europa a trecut prin crize ale refugiaţilor, acum este o alta şi vrem să punem lucrurile în context, ca să înţelegem că ei fug de ceva, nu că vor beneficii economice. Ei fug din ţările lor pentru că sunt bombardamente extreme, atacuri chimice şi alte brutalităţi. Cred că mulţi europeni cred că oamenii îşi părăsesc casele din cauza situaţiei economice. Dar în cazul Siriei, situaţia este diferită. Aceşti oameni nu şi-au dorit niciodată să-şi părăsească propriile case. Erau fericiţi la ei în ţară şi singurul motiv din care au plecat este războiul. Dar ei vor să se întoarcă acasă”.
Războaiele, chiar şi cele mai sângeroase, nu sunt permanent prezentate în presă, chiar dacă sunt încă în derulare. Publicul îşi pierde rapid interesul, pentru că imaginile cu dezastre îl afectează emoţional şi nimănui nu îi place să fie trist. Dar pentru jurnaliştii care ajung în diferite războaie, rămâne tristeţea că la un moment dat, redacţiile aleg să nu mai difuzeze reportaje despre oamenii nevoiţi să trăiască în condiţii la limită. Ucraina este un astfel de exemplu de război uitat.
Shahida Tulaganova: „În acest moment este armistiţiu, dar mai sunt ciocniri ocazionale între combatanţi, se deminează terenul, dar este o stare pe care eu o numesc război pasiv. Este precum situaţia din Nagorno-Karabah, când părţile nu au ajuns la un acord de pace, dar este un fel de acord de încetare a focului, care este încălcat în mod regulat. Este un conflict îngheţat şi cred că va rămâne ca atare mulţi ani de acum înainte. Din păcate, accesul în zonele separatiste, în aşa-numitele republici Doneţk şi Lugansk, este limitat, pentru că autorităţile din aceste regiuni nu permit presei să intre. A devenit tot mai dificil să obţinem permise pentru aceste zone, de la jumătatea anului 2015. Înainte de această dată, personal am putut să-mi iau un astfel de permis, dar din iunie 2015 au încetat să îmi mai dea acreditări şi mulţi colegi din presa străină au aceeaşi problemă. Dacă nu ai acces, cum poţi să faci reportaje despre un subiect? Nu este o scuză pentru noi să nu căutăm căi de acces, dar a devenit tot mai greu. Dar media este obosită de problema Ucrainei, pentru că sunt atât de multe chestiuni în Ucraina, încât războiul a devenit ceva asemănător cu o durere constantă. Ştii cum este când ai o durere constantă, la un anumit moment nu o mai iei în calcul. Cam aşa a devenit Ucraina şi acele zone pentru presa mondială”.
Să rămână în viaţă este o meserie în sine pentru jurnaliştii care merg în războaie. Iar acest lucru înseamnă să nu se expună pericolului mai mult decât este cazul. Dar, dacă nu fac asta, cum ajung să aibă reportaje exclusive? De multe ori, reporterii fără experienţă aleg să ia decizii sub efectul adrenalinei şi fac gesturi pentru care pot plăti chiar cu propria libertate sau chiar viaţă.
Yusuf Omar: „Ca să intru de exemplu în Siria, am fost trecut fraudulos, într-o barcă mică, de-a lungul râului. Dar este ceva foarte greu să lucrezi în zone de conflict, pentru că trebuie să depăşeşti limite. De regulă te ocupi de rebeli, să spunem, şi nu auzi vocea regimului. Sau eşti de partea forţelor guvernamentale şi nu ai partea cealaltă. Dacă se întâmplă aşa, cred că este important să contextualizezi pentru public, unde eşti, cine te-a adus acolo şi în ce situaţie eşti, pentru că aşa pot şti că sunt lucruri legate de subiect pe care nu le pot vedea. Cred că fiecare ţară are diferite norme culturale despre viaţa privată. De pildă, în SUA, Marea Britanie sau Africa de Sud, dacă eşti într-un spaţiu public, poţi fi filmat. Nu se consideră că se încalcă intimitatea. Eşti pe stradă, eşti într-o zonă publică. Când ajung în ţări precum Germania, ei au mai multe legi legate de acest lucru. Dacă filmezi pe cineva trebuie să ceri permisiunea şi alte lucruri de acest gen. Cred că este ceva care ţine de cultură şi depinde de la ţară la ţară”.
Shahida Tulaganova: „Ultima mea tentativă de a intra în Siria nu a funcţionat, pentru că trebuie să calculezi riscurile. Poţi fi trecut fraudulos peste graniţă, dar şansele sunt, de exemplu când vorbeşti despre graniţa turco-siriană, care este supravegheată de serviciile secrete turce, care colaborează cu diverşi comandanţi din partea cealaltă. Am avut o discuţie foarte directă cu ei şi mi-au spus: „Shahida nu putem să te lăsăm să intri, ok?”. Dacă personalul militar turc te vede acolo, poţi să ai probleme foarte mari. Vrei să-ţi asumi un astfel de risc? Nu, pentru că Turcia este ţara-cheie prin care trebuie să trec şi pentru mine personal este importantă, este o ţară din care fac multe reportaje, nu doar despre Siria şi nu vreau să am probleme cu autorităţile turce. Respect regulile pe care le-au făcut, pentru că acestea sunt regulile”.
Ce înseamnă să fii jurnalist în zilele noastre, când tehnica stă la dispoziţia oricărui om care vrea să apese butonul de înregistrare? Înseamnă în continuare să respecţi profesia, pentru că toată lumea poate avea o părere despre ceva, dar nu toată lumea are pregătirea de a pune lucrurile în context, ca să adauge valoare unei păreri.
Yusuf Omar: „Jurnalismul nu este o profesie. Să fii doctor este o profesie, să fii avocat este o profesie, ai diplomă. Jurnalismul nu este o profesie. (Reporter: Dar ai nevoie de o diplomă ca să practici jurnalismul.) Nu, nu ai. Poate aici, dar nu în cele mai multe ţări. În cele mai multe ţări, în Marea Britanie sau în SUA nu este nevoie să ai diplomă să fii jurnalist. Trebuie să fii un foarte bun povestitor. Bineînţeles, ai nevoie de etică, de principii, lucruri pe care le înveţi de regulă într-o redacţie. Cred că oricine din lume poate fi reporter, dar nu oricine poate fi jurnalist. Dacă se întâmplă o explozie chiar aici, în acest hol, oricine poate fi reporter şi să prezinte ce se întâmplă. Este nevoie însă de un jurnalist ca să dea sens întregii poveşti. Cred că media tradiţională nu ar trebui să vadă jurnalismul făcut cu mobilul drept o ameninţare, ci ca pe o ocazie să folosească mai multe perspective ca să spună o poveste”.
Shahida Tulaganova: „Dezaprob total acest lucru. Jurnalismul este o profesie, jurnaliştii sunt învăţaţi, jurnalism înseamnă experienţă. Nu se poate compara, cu tot respectul, cu oricine vorbește în faţa unui telefon mobil. Treaba noastră este să verificăm faptele, să punem povestea în context, astfel încât oamenii să înţeleagă. Iar asta înseamnă mult studiu și mulţi ani de muncă. Și oricine spune altceva este un idiot”.
Yusuf Omar: „Port ochelari de snapchat, apăs acest buton şi te înregistrez, chiar acum. Vezi o lumină care pâlpâie şi aşa ştii că înregistrez. Cred că viitorul se mută de la jurnalismul făcut cu mobilul, la jurnalismul pe care îl poţi purta pe tine. Mulţumesc. Bate palma!”
(Reporter şi imagine: Cristina Cileacu)
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
