Conflictul dintre Israel și Iran reprezintă mult mai mult decât o altă criză din Orientul Mijlociu - acesta marchează apariția unui nou capitol periculos în rivalitățile puterilor nucleare, care are potențialul de a remodela riscurile de proliferare la nivel mondial pentru deceniile următoare, arată o analiză semnată de Farah N. Jan, lector universitar în Relații Internaționale la Universitatea din Pennsylvania, și publicată pe theconversation.com.
Ceea ce a început cu atacurile israeliene asupra instalațiilor nucleare iraniene și a altor ținte pe 13 iunie s-a transformat acum în primul exemplu la scară largă a ceea ce Jan, expertul în securitate nucleară, numește un război care reprezintă un nou prag - o formă nouă și terifiantă de conflict în care o putere deținătoare de arme nucleare încearcă să folosească forța pentru a împiedica un inamic pe punctul de a se nucleariza să facă acest salt. În timp ce rachetele continuă să cadă atât asupra Teheranului, cât și asupra Tel Avivului - cu sute de morți în Iran și cel puțin 24 de morți în Israel - comunitatea internațională este martora prăbușirii regulilor tradiționale de descurajare în timp real.
Spre deosebire de rivalitățile nucleare tradiționale în care ambele părți dețin arsenale declarate - cum ar fi India și Pakistan, care, în ciuda tensiunilor lor, funcționează pe baza descurajării reciproce - această nouă dinamică creează o spirală de escaladare inerent instabilă. Iranul crede din ce în ce mai mult că nu poate descuraja agresiunea israeliană fără arme nucleare, însă fiecare pas către dobândirea acestora invită la atacuri israeliene mai agresive. Israelul, la rândul său, nu poate elimina definitiv cunoștințele nucleare ale Iranului prin mijloace militare, poate doar să le întârzie prin mijloace care aparent ar garanta determinarea Iranului de a dobândi în viitor disuasiunea supremă.
În cadrul acestei dinamici, niciuna dintre părți nu poate face un pas înapoi fără a accepta un rezultat intolerabil: pentru Israel, un Iran mai determinat decât oricând să devină o națiune cu arme nucleare, capabilă să descurajeze acțiunile israeliene și să pună capăt dominației sale militare regionale; pentru Iran, riscul unei schimbări de regim prin lovituri israeliene devastatoare. Consecințele acestei logici mortale se extind mult dincolo de Orientul Mijlociu.
Precedentul atacului preventiv
Miza nu putea fi mai mare, deoarece oficialii iranieni au numit atacul „o declarație de război” și au promis că instalațiile nucleare distruse „vor fi reconstruite”. Israelul, între timp, a avertizat că campania sa va continua „atâtea zile cât va fi necesar”.
Cel mai amenințător este faptul că negocierile nucleare programate între SUA și Iran au fost anulate, Teheranul respingând orice astfel de dialog ca fiind „lipsit de sens”. Acest lucru poate sugera că fereastra diplomației - care s-a deschis pentru doar câteva luni în timpul celei de-a doua administrații a lui Trump, după ce a fost închisă în timpul primei sale administrații - a fost închisă în mod deliberat.
Mai general, loviturile israeliene marchează o evoluție periculoasă a normelor internaționale privind războiul preventiv. În timp ce oficialii israelieni au numit acest lucru o „lovitură preventivă”, realitatea juridică și strategică este diferită. Loviturile preventive răspund unor amenințări iminente - precum războiul de șase zile din 1967 al Israelului împotriva armatelor arabe care se pregăteau să atace. Atacurile preventive, în schimb, vizează amenințări viitoare îndepărtate, atunci când condițiile par favorabile - precum atacul Japoniei asupra Pearl Harbor în 1941.
Israelul și-a justificat acțiunea susținând că Iranul ar putea asambla rapid până la 15 bombe nucleare. Cu toate acestea, după cum a avertizat în prealabil directorul Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, Rafael Grossi, un atac israelian ar putea consolida ambițiile nucleare ale Iranului, în loc să le descurajeze, ceea ce ar putea determina retragerea din Tratatul de neproliferare nucleară. Fidel acestui avertisment, la 16 iunie, Iranul a anunțat că pregătește un proiect de lege parlamentar prin care țara ar părăsi tratatul din 1968.
Calculele Israelului de a alege să atace se bazează pe aceeași erodare a normelor juridice internaționale care a legitimat războiul preventiv de la acțiunea militară a Statelor Unite în Afganistan și Irak după atacul din 11 septembrie 2001. „Războiul împotriva terorismului” al Americii a contestat în mod fundamental normele de suveranitate prin practici precum atacurile cu drone și atacurile preventive. Mai recent, operațiunile din Gaza și din alte părți au demonstrat că încălcările dreptului internațional umanitar au consecințe limitate în practică. Pentru Israel, acest mediu permisiv pare să fi creat atât oportunitatea, cât și justificarea de a lovi Iranul - lucru pe care prim-ministrul Benjamin Netanyahu îl urmărește de zeci de ani.
Deja, atacurile Rusiei asupra centralei nucleare ucrainene Zaporijia au demonstrat vulnerabilitatea instalațiilor nucleare în războaiele moderne. Autoarea articolului consideră că acțiunile Israelului riscă să normalizeze și mai mult atacurile asupra infrastructurii nucleare, posibil legitimând acțiuni preventive similare ale Indiei, Chinei sau Statelor Unite împotriva programelor nucleare emergente din alte părți.
De la lovituri la conflagrație regională
Atacul inițial al Israelului a declanșat rapid o escaladare inevitabilă. Riposta Iranului a venit în valuri: mai întâi sute de drone și rachete pe 13 iunie, apoi valuri de lansări susținute în zilele următoare. În dimineața zilei de 15 iunie, ambele țări schimbau lovituri asupra infrastructurii energetice, bazelor militare și zonelor civile, fără a se întrevedea un sfârșit în orizontul imediat.
Rebelii Houthi din Yemen s-au alăturat de atunci luptei, lansând rachete balistice spre Tel Aviv. Absentează în mod notabil grupările Hezbollah, Hamas și milițiile irakiene ale Iranului - toate afectate semnificativ de acțiunile recente ale Israelului. Această degradare a „axei de rezistență” a Iranului - descurajarea sa tradițională - modifică fundamental calculele strategice ale Teheranului. Fără reprezentanți puternici care să amenințe cu represalii, Iranul este mai expus atacurilor israeliene, ceea ce face ca armele nucleare să pară singurul factor de descurajare eficient împotriva viitoarelor atacuri.
Modelul de escaladare ilustrează ce se poate întâmpla atunci când un guvern prezintă agresiunea drept prevenire. După ce a inițiat recenta escaladare a ostilităților, Israelul se confruntă acum cu consecințele. Promisiunea președintelui iranian Masoud Pezeshkian că instalațiile distruse „vor fi reconstruite” subliniază faptul că acțiunea israeliană menită să împiedice nuclearizarea poate avea ca rezultat, în schimb, continuarea acesteia de către Iran cu o determinare reînnoită.
Capcana angajamentului
Acest lucru creează ceea ce strategii numesc „capcana angajamentului” - o dinamică în care ambele părți se confruntă cu o escaladare a costurilor, dar nu pot da înapoi. Israelul se confruntă cu propria sa dilemă strategică. Loviturile ar putea, în cele din urmă, să accelereze mai degrabă decât să împiedice nuclearizarea Iranului, însă a da înapoi ar însemna să accepte un Iran nuclear. Promisiunea lui Netanyahu potrivit căreia loviturile actuale nu sunt „nimic în comparație cu ceea ce vor simți în zilele următoare” arată cât de repede escaladează spre un război total loviturile prezentate ca fiind preventive.
Spre deosebire de puterile nucleare consacrate, care pot negocia de pe poziții de forță, statele aflate în prag, precum Iranul, se confruntă cu o alegere dură: să rămână vulnerabile la loviturile preventive și la schimbarea regimului sau să se îndrepte spre protecția oferită de descurajarea nucleară.
Coreea de Nord oferă cel mai clar exemplu al acestei dinamici. În ciuda deceniilor de sancțiuni și amenințări militare, programul nuclear al Phenianului l-a făcut practic imun la loviturile preventive. Liderii iranieni înțeleg bine această lecție - întrebarea este dacă pot ajunge la același statut de protecție înainte de a suferi acțiuni preventive decisive.
Teoria tradițională a descurajării nucleare presupune actori raționali care operează în condiții de vulnerabilitate reciprocă. Dar războaiele cu astfel de prag anulează aceste ipoteze în moduri fundamentale. Iranul nu poate descuraja pe deplin acțiunile israeliene deoarece nu are arme confirmate, în timp ce Israelul nu se poate baza pe descurajare pentru a preveni înarmarea Iranului deoarece programul nuclear iranian continuă să avanseze.
Acest lucru creează o dinamică de tipul „a profita sau a pierde”: Israelul se confruntă cu ferestre tot mai mici pentru a acționa preventiv pe măsură ce Iranul se apropie de înarmare; Iranul este stimulat să își accelereze programul înainte de a suferi lovituri suplimentare.
Absența unei medieri externe eficiente agravează aceste riscuri. Răspunsul președintelui american Donald Trump la atacuri relevă această dinamică în mod clar. Opunându-se inițial acțiunii militare și preferând diplomația în locul bombardării Iranului, Trump a virat dramatic după începerea loviturilor și a avertizat că „vor urma și altele”. „Mult mai multe". Postarea sa pe Truth Social: „Acum două luni am dat Iranului un ultimatum de 60 de zile pentru «a face o înțelegere». Ar fi trebuit să o facă!" - demonstrează cât de repede se pot prăbuși eforturile diplomatice odată ce încep războaie de tipul celui care trece peste un prag.
Implicații globale
Răspunsul internațional arată cât de mult a normalizat agresiunea împotriva instalațiilor nucleare operațiunea „Rising Lion” a Israelului. În timp ce liderii europeni au făcut apel la „maximă reținere”, niciunul nu a condamnat atacurile inițiale ale Israelului. Rusia și China au condamnat atacurile, dar nu au luat nicio măsură concretă. Consiliul de Securitate al ONU a produs doar declarații de „îngrijorare” cu privire la „escaladare”.
Această normalizare stabilește ceea ce autoarea consideră a fi un „precedent catastrofal”. Modelul acestui război amenință să desființeze decenii de guvernanță nucleară bazată mai degrabă pe descurajare decât pe preempțiune.
Într-adevăr, războiul care trece niște limite între Iran-Israel stabilește precedente periculoase pentru alte competiții nucleare regionale. Atacurile preventive reușite ar putea stimula acțiuni similare în alte părți, erodând eforturile diplomatice de neproliferare. Dimpotrivă, nuclearizarea rapidă a Iranului ar putea încuraja alte state aflate în situații similare, precum Arabia Saudită, să urmărească capacități nucleare în mod rapid și discret.
Atunci când loviturile preventive devin mecanismul de aplicare a normelor de neproliferare, întreaga arhitectură a guvernanței nucleare începe să se destrame. Fără aceste cadre, lumea se confruntă cu un viitor instabil definit de cicluri de lovituri preventive și de proliferare nucleară accelerată - mult mai periculoase decât impasurile din perioada Războiului Rece care au modelat guvernanța nucleară.
Editor : A.C.
