Exclusiv În inima Africii, dar nu la plajă sau în safari. Experiența unei românce care a vrut să le ajute pe femeile chinuite din Tanzania

Tanzania a devenit pentru români țara preferată pentru vacanța în pandemie - pentru că nu raportează cazuri Covid și deci nu se află pe lista roșie a INSP, adică nu trebuie nici să completezi formulare la întoarcere, nici să stai în carantină, pentru că acolo nu sunt obligatorii regulile de protecție anti Covid, adică nu trebuie să porți mască și nici să stai la distanță de oameni, pentru că se ajunge cu avionul direct din București la prețuri modice, și nu în ultimul rând, pentru că este o țară superbă, cu peisaje senzaționale, cu celebrele rezervații naturale din nord, și cu plajele instagramabile din Zanzibar. 

Dar, nu toți străinii care coboară din avion pe aeroportul Kilimanjaro ajung acolo pentru vacanța clasică, în care bifezi clișeele turismului de masă. Unul dintre acești străini a fost Ștefania Vîlcu, o fată din București, care a vrut să vadă cum este viața în Africa altfel decât din camera de hotel. 

Și a ales să meargă în Arusha, provincia de nord a Tanzaniei. „În facultate îmi doream foarte mult să fac voluntariat pe alt continent si mă atrăgea Africa si cultura de acolo. Programele cele mai cunoscute cu care poți pleca să faci voluntariat în străinătate costă de obicei foarte mult si nu îmi permiteam să plătesc taxa programului. În plus, în 2019 s-au introdus de către guvernul tanzanian niște costuri suplimentare pentru toți voluntarii străini, pentru a primi o viză de voluntar, trebuia să plătești $500. Având în vedere relațiile bune între România și Tanzania nu am avut nevoie de viză si am putut călători ca turist. Am apelat la o bună prietenă născută acolo și ea mi-a găsit asociația “Inherit your rights” din Arusha și s-a interesat si de condițiile de voluntariat, tot ea mi-a găsit și familia la care urma să stau în gazdă timp de o lună. Am ales drepturile femeilor si mi-am dorit să lucrez cu femei adulte pentru că femeile tanzaniene nu au foarte multe drepturi, așa că am decis să merg să analizez și să înțeleg care sunt cu adevărat problemele femeilor de acolo”, povestește Ștefania. 

Arusha, un „ghiveci” etnic

Capitala regiunii Arusha, numită tot Arusha, se află între muntele Kilimanjaro și muntele Meru, și are peste un milion de locuitori, 1,5 milioane după unele surse. Este poarta de intrare către rezervațiile Serengeti și Ngorongoro, plină de turiști străini, dar în primul rând un „ghiveci” etnic. În Tanzania sunt aproximativ 120 de triburi, care, din fericire, spre deosebire de situația din vecinele Uganda, Congo, Rwanda, coexistă pașnic, unite de limba swahili și de religie. Sunt trei mari segmente religioase: creștinismul, care acoperă cam o treime din populație, islamul, o altă treime, și credințele tribale din zona rurală, între care predominant este animismul. 

În afară de limbă și religie, mai există un punct comun între comunitățile etnice: statutul și viața femeilor. Creștine sau musulmane, femeile din Arusha au aceeași viață grea și împart aceleași lipsuri. De la lipsa de apă curentă și electricitate în locuințele din chirpici, la lipsa de libertate și drepturi. Nu au dreptul la moștenire, la deținerea unei proprietăți, la muncă plătită - de cele mai multe ori din cauza soților care nu le permit să fie altceva decât animale de povară pe lângă casă.

Femeile, chinuite de soți, sărăcie și mutilare genitală

„Femeile tanzaniene au o viață foarte grea. Încă de copile, de pe la 12-13 ani se angajează ca ajutor în casă, au grijă de copii, fac curățenie și se ocupă de alte treburi ale casei. Se căsătoresc la o vârstă fragedă, iar în triburi pentru că nu au acces la educație, se căsătoresc cu bărbați mult mai în vârstă care, de cele mai multe ori, sfârșesc prin a le abuza fizic și psihic. Femeile se ocupă în continuare cu treburile casnice, au grijă de animale și își cresc copiii. În orașele mari, femeile sunt puțin mai norocoase, merg la școală și ajung să aibă un loc de muncă și o viață în care își pot lua propriile decizii. Dar și aici există probleme, comunitatea înseamnă totul în Tanzania, dacă se întâmplă să rămână însărcinate, fără a fi căsătorite, femeile tanzaniene sunt marginalizate în comunitatea lor, iar pentru a ieși din situație, de cele mai multe ori, copiii neprogramați sunt crescuți de bunici departe de mame, pentru ca acestea să își continue educația sau să își găsească un soț. O altă problemă îngrijorătoare în Tanzania este mutilarea genitală a femeilor. Această tradiție are loc în prezent în majoritatea comunităților, fetițele între 5 și 12 ani sunt mutilate genital de către moașe specializate în asta, iar unul dintre motivele pentru care această tradiție se păstrează este că moașele și-ar pierde locul de muncă și meseria nu ar mai exista. O altă explicație, aflată de la femeile din tribul cu care am lucrat, este că fetițele se mențin pure și doar așa pot fi acceptate de șoții lor. Această procedură este foarte dureroasă pentru femei pe toată durata vieții lor, mai ales când acestea rămân însărcinate. Începând cu a 7-a luna de sarcină, femeile mutilate genital beau doar ceai îndulcit și nu mănâncă aproape nimic pentru ca sarcina să nu crească foarte mult și pentru a-și ușura nașterea. Când avocații pe drepturile omului au discutat cu soții unor femei și le-au explicat că motivul pentru care ele nu mai întrețin relații cu ei după naștere este pentru că acest lucru este foarte dureros din cauza procedurii de mutilare genitală prin care acestea au trecut în copilărie, bărbaților nu le-a venit să creadă pentru că încă de mici, ei nu știu nimic despre această procedură și de aceea este esențial ca și ei să fie educați despre modul în care legile le discriminează și le opresează pe femeile lor.

Femeile pe care le-am întâlnit în Tanzania sunt cu adevărat curajoase și majoritatea își doresc să își depășească condiția. Femeile tanzaniene nu au dreptul la locuință. După ce le moare soțul, familia soțului este îndreptățită prin lege să le ia proprietățile și locuința, iar de cele mai multe ori, femeile și copiii acestora ajung pe stradă.

Am cunoscut o femeie care ne-a povestit că după ce și-a pierdut soțul, și-a șters lacrimile, a căutat actele casei, le-a luat sub braț și a dispărut, pentru a preveni ca proprietatea să-i fie luată de familia soțului. Însă femeia care m-a impresionat cel mai mult era o tânără care venea în fiecare săptămână la cursul despre drepturile femeii cu cei trei copii ai ei. Pentru că din satul unde locuia ea, nu erau autobuze, plătea un motociclist, își lega tripleții cu eșarfe colorate de corp și pornea la drum”, spune Ștefania. 

În cea mai mare parte, toate aceste lucruri țin de tradiție și nu de legile statului tanzanian. Defunctul președinte al țării, John Magufuli, introdusese chiar și o prevedere privind egalitatea de gen în armata țării - 40% dintre membrii forțelor armate trebuiau să fie femei. Acum Tanzania este condusă de o femeie, după decesul președintelui, și reacțiile internaționale la numirea ei au fost pline de speranță în privința șanselor de progres pentru soarta femeilor. 

Deocamdată însă, pentru ca acestea să afle și să înțeleagă ce drepturi legale au la muncă, la moștenire, la libertate, intervin voluntarii ONG-urilor, așa cum a fost și cazul Ștefaniei. 

„M-am obișnuit să viețuiesc cu șopârlele”

„După ce am aterizat, am mers să îmi cunosc gazdele într-unul din satele aflate în vecinătatea orașului Arusha. Timp de o lună, am locuit cu o familie foarte drăguță. Soțul studiase în Rusia și devenise inginer acolo pentru că în anii 80 foarte multe țări comuniste ofereau burse de studiu cetățenilor africani în domeniile în care aveau nevoie de forță de muncă, tot tatăl îmi povestea cum avea foarte mulți colegi care studiau în România. Mama era antreprenoare, de câțiva ani își înființase un business de cofetărie. Pentru a strânge banii necesari, a participat la un concurs de businessuri locale și planul ei de afaceri a câștigat premiul cel mare, așa că și-a înființat un laborator în garaj și acolo își petrecea majoritatea zilelor și câteodată nopțile. Mi-a plăcut foarte mult să locuiesc cu ei, eu dormeam într-o anexă a casei lor, o casă formată din două camere, o baie și o bucătărie mică. Casa era destul de friguroasă noaptea, mai ales că fiind pe Emisfera Sudică și mergând în iulie, am prins iarna tanzaniană. În timpul zilei veneau la geam foarte mulți papagali și alte păsări tropicale și câteodată intrau multe insecte în casă, șopârle și gândaci mari, dar după un timp m-am obișnuit să viețuiesc cu șopârlele. În zilele în care nu lucram cu femeile, o ajutam pe mama gazdă la treburile casnice, spălam rufele în trei ape, cu săpun de casă, așa cum făcea și străbunica mea la țară. Iar când avea nevoie, stăteam până târziu și o ajutam cu decorarea torturilor și câteodată o ajutam să le livreze prin toată Arusha și prin satele din apropiere.”, povestește Ștefania. 

„Mă trezeam devreme, luam micul dejun cu mama gazdă, întotdeauna o felie de pâine cu unt de arahide și ceai masala. De trei ori pe săptămâna, mă urcam în autobuzul în care nu se închideau niciodată ușile și trebuia să te ții bine că puteai zbura ușor din el. Autobuzele erau foarte înghesuite și șoferii conduceau foarte repede, stațiile nu erau în niciun fel semnalizate, trebuia pur și simplu să bați în tavan sau să strigi la șofer să oprească unde aveai nevoie să cobori.

Tot în autobuze se simțea cel mai puternic căldura unei comunități strânse, dacă se urcau mame cu copii mici, întodeauna cei care aveau locuri în autobuz luau în brațe copii pentru ca aceștia să poată sta jos în siguranță, era o regulă nescrisă. Prima dată când mi s-a pus un copil în brațe nu am înțeles de ce, l-am ținut pur și simplu până l-a luat mama lui și au coborât, iar ulterior am aflat mersul lucrurilor.

Odată ajunsă în Arusha, mergeam pe jos spre sediul asociației unde eram voluntar și de acolo, împreună cu cei doi avocați care țineau cursurile pentru drepturile femeii, mergeam în diferite sate unde țineam cursuri în aer liber pentru femeile din diferite triburi. Cursurile se desfășurau mereu în swahili, iar avocații erau tanzanieni și știau foarte bine cum să le abordeze pe femei, de exemplu țineau cursurile miercurea, pentru ca miercuri era zi de dispensar, singura zi în care se făceau consultații pentru femei și copii.

Un alt lucru pe care îl admiram la colegii mei era că știau cum să îi abordeze și pe soții supărați ai femeilor. Țin minte că soțul uneia dintre participante a venit și n-a mai lăsat-o să participe la curs pentru că trebuia să ducă vaca familiei la păscut și considera că prin participarea la cursurile pentru drepturile femeii, aceasta nu își îndeplinea îndatoririle de familie”

„Trainerii erau foarte buni pentru că le ajutau pe femei sa găsească resurse în ele însele și în propriile lor comunități pentru a-și rezolva problemele, nu veneau cu mentalitatea de salvatori și le încurajau pe ele să ia inițiativa dacă și cum simțeau că va fi cel mai bine pentru ele. De exemplu, într-unul dintre triburile vizitate, a fost un caz de violență domestică în care soțul își agresa permanent soția, iar aceasta a cerut ajutorul înțelepților satului și altor femei, iar câțiva bărbați au rezolvat problema: l-au bătut și l-au exclus din comunitate pe soțul respectiv, până acesta a încetat să își mai agreseze soția”

Cum a fost contactul cu o civilizație total diferită de cea europeană?

„A fost șocant. La început toată lumea se uita la mine pe stradă, în autobuz, la magazin, pentru că eram diferită. Dar ușor-ușor oamenii s-au acomodat cu mine și m-au acceptat în comunitatea lor. Cel mai tare m-a impresionat faptul că tanzanienii erau foarte curați și harnici, în satul în care am stat, deși stăteau în case de chirpici, localnicii își măturau în fiecare dimineață curtea și își trimiteau copiii la școală cu hainele albe imaculate, călcate și mereu aranjate.

Fetițele tanzaniene erau fermecate de părul meu și mereu întindeau mâinile să îmi atingă părul, iar localnicii de pe ulița familiei la care stăteam în gazdă mă salutau mereu.

Mai toată lumea vorbea engleză, iar dacă nu vorbeau, tanzanienii fiind foarte ospitalieri, încercau să mă ajute cât puteau ei de bine explicându-mi prin semne. E important să zâmbești, să fii prietenos, să le explici celor care cred că ești doar un alt european bogat care vine să cheltuiască bani, că există și altfel de europeni, veniți poate doar să exploreze și să înțeleagă mai bine cultura africană și frumusețile pe care le oferă. E important să fii deschis și să accepți lucrurile așa cum sunt. 

Am avut privilegiul să particip și la nunta prietenei mele. Afacerile cele mai mari sunt deținute de familii musulmane foarte bogate, iar familia prietenei mele se încadra în acest criteriu. Frații ei sunt patronii unor mari firme de bijuterii, mai ales cu tanzanit, o piatră rară și scumpă, dar dețineau și cele mai mari firme de turism, așa că și nunta a fost una pe măsură. E foarte interesant pentru că această familie e foarte generoasă și asigură foarte multe locuri de muncă pentru locuitorii din Arusha așa că la nuntă au fost foarte mulți invitați. Nunta a durat o săptămâna întreagă și am cunoscut tot felul de oameni impresionanți. Ceremoniile se desfășurau mereu separat, erau doar ceremonii de bărbați și doar ceremonii de femei, rar se întâlneau și doar cei din familie petreceau împreună, dar tot așa, mesele erau separate întotdeauna. Pentru mine a fost interesant să văd diferența uriașă între clase și modurile în care oamenii își trăiau viețile la două poluri opuse. Cei bogați aveau întotdeauna toate condițiile de care aveau nevoie, iar cei săraci, rareori aveau electricitate, apă curentă sau mâncare variată, chiar și medicamentele le lipseau de cele mai multe ori”

Editor : Adriana Duțulescu