România devine jucător strategic în industria militară: producem muniție NATO, devenim actori relevanți la nivel european


Există momente în viața unei națiuni în care inacțiunea devine periculoasă, iar tăcerea – un lux inutil. România trăiește acum un astfel de moment. Pe fundalul unui peisaj geopolitic redesenat cu sânge și incertitudine, țara noastră pare să fi înțeles un adevăr vechi de când lumea: în materie de securitate, cine nu produce, va cumpăra scump – sau va ceda.
Războiul din Ucraina a expus un adevăr dureros: Europa a devenit vulnerabilă după decenii de dezarmare simbolică și dependență strategică. Iar România, prinsă între flancul estic al NATO și vecinătatea unui conflict prelungit, nu-și mai permite să stea în tribună. A pășit pe teren.
Semnele sunt clare: fabrici de muniție reactivate, linii de producție pentru explozibili repornite, parteneriate pentru drone avansate, investiții străine uriașe în infrastructura militară – toate acestea sunt capitole dintr-o strategie coerentă care transformă România într-un jucător strategic în industria militară.
Cu ajutorul unui partener american, Periscope Aviation, România va produce drone de luptă și platforme cu dublă utilizare, militare și civile. La Brașov se proiectează viitorul, iar numele „Cuda” și „Sirin” nu sunt simple prototipuri ale unor proiecte fanteziste, ci denumirile concrete ale unei ambiții renăscute a României în tehnologia militară.
Această renaștere militară este într-o sincronizare perfectă cu direcția strategică a Uniunii Europene. Planul UE de 800 de miliarde de euro pentru apărare, aprobat cu o urgență rar întâlnită în birocrația de la Bruxelles, este răspunsul colectiv la o epocă în care garanțiile externe devin instabile, iar „umbrela” americană ar putea deveni, în viitor, intermitentă. Europa vrea autonomie strategică. Iar România a înțeles mesajul.
Fondurile uriașe alocate de UE vizează exact ceea ce România deja a început: relaxarea constrângerilor fiscale pentru apărare, stimularea producției indigene și sprijinirea investițiilor în proiecte comune. Prin această prismă, România este eligibilă pentru aceste fonduri.
Parteneriatul nostru transatlantic pentru producția de drone este o soluție pragmatică: tehnologia importată acum poate deveni nucleul unei industrii autohtone competitive mâine. Prin acest parteneriat, România importă tehnologie, know-how și procese, nu doar echipamente fizice, pe care apoi le poate asimila și adapta local, punând astfel bazele unei industrii naționale de apărare.
În paralel, investiția de 400 de milioane de euro a companiei germane Rheinmetall într-o fabrică de pulberi la Victoria – sprijinită cu 47 de milioane de euro de Comisia Europeană – arată că România este o locație viabilă pentru producție strategică europeană. Această unitate, cea mai mare de profil din Europa, va produce și muniție NATO. E o bornă importantă, pentru că înseamnă că România începe să conteze în lanțul de aprovizionare defensiv al continentului.
Un nou jucător major intră pe harta strategică a apărării europene – Hanwha Defense, gigantul sud-coreean, a ales România pentru a construi o fabrică de obuziere K9 Thunder și un hub regional. Investiția, condiționată de aprobările oficiale, va facilita un transfer de tehnologie și generarea a peste 2.000 de locuri de muncă în județul Dâmbovița. Fabrica va susține atât nevoile Armatei Române, cât și comenzile altor țări europene.
Tot în această nouă arhitectură industrială se înscrie și parteneriatul strategic cu Olanda, prin care România va construi nave militare Multi Role Support Ships (MSS) pentru marina neerlandeză, la șantierul Damen din Galați. Vorbim de platforme modulare, armate cu rachete, drone kamikaze și sisteme de război electronic – o demonstrație că know-how-ul local poate da formă unor soluții navale avansate, gândite pentru un teatru de operațiuni complex.
Și totuși, poate cea mai importantă resursă pe care România trebuie să o cultive acum nu este nici tehnologia, nici capitalul. Este voința de a transforma această oportunitate într-un model durabil. Transformarea siturilor abandonate în hub-uri de inovație, integrarea cercetării universitare în industria de apărare, programele EIT pentru stimularea ecosistemelor locale – toate acestea sunt pașii corecți. Dar fără consecvență politică și strategie economică pe termen lung, riscăm să construim castele pe nisip.
Istoria României moderne a fost adesea una a „aproape-lor”: aproape de modernizare, aproape de dezvoltare, aproape de europenizare profundă. Astăzi, avem în față o șansă rară de a fi „pe deplin”. Pe deplin participanți. Pe deplin influenți. Pe deplin relevanți.
Pe deplin parte a arhitecturii europene de apărare, ca actori relevanați, nu doar consumatori de securitate europeană. Iar aceasta este o construcție pe care nu o mai putem lăsa neterminată.
- Etichete:
- romania
- nato
- armament
- alexandru muraru